Implinirea, in aceasta luna, a trei decenii de la moartea generalului Francisco Franco a declansat, ca in fiecare an, polemici intre dreapta si stanga spaniole. Stanga estimeaza „o pierdere a memoriei colective” privind razboiul civil (1936-1939) si dictatura (1939-1975), in timp ce numerosi politicieni si istorici spanioli, inclusiv din tabara stangii, considera ca nu trebuie redeschise ranile razboiului, societatea spaniola facand bine sa lase in urma fractura dintre „cele doua Spanii”. Autorul unui best-seller, „Miturile razboiului civil”, spaniolul Pio Moa, elogiaza intr-o noua lucrare personalitatea lui Franco, pe care il defineste drept „personajul politic cu cea mai mare anvergura din istoria Spaniei, din ultimele doua secole”. 30 de ani dupa moartea dictatorului, la 20 noiembrie 1975, Pio Moa estimeaza ca exista mai multe motive pentru care Franco ar trebui sa „primeasca gratitudinea si recunostinta majoritatii spaniolilor”. Principalul merit ar fi ca cel care a devenit in 1926, la 33 de ani, cel mai tanar general din Europa a mentinut Spania in afara celui de-al doilea razboi mondial si a inaugurat cea mai lunga perioada de pace din istoria Spaniei moderne, in pofida mortii a mii de opozanti in timpul represiunii franchiste de dupa razboiul civil, al caror numar exact nu a fost inca stabilit oficial. Moa afirma in cadrul unei conferinte de presa ca democratia de astazi din Spania exista datorita lui Franco. Pentru ca el a fost cel care a reinstaurat monarhia, desemnandu-l ca urmas pe actualul rege, Juan Carlos de Bourbon, care la 22 noiembrie va marca a 30-a aniversare a urcarii la tron. El incarneaza o monarhie parlamentara plebiscitata de spanioli. Pentru multi istorici, Francisco Franco a fost omul care a acumulat cele mai multe puteri in Europa dupa epoca imperiala a lui Filip al II-lea, mentinandu-se 40 de ani in fruntea unui regim bazat pe principiul autoritatii si marginalizarii partidelor politice. Curajul exemplar si insistenta sa pentru ordine si disciplina l-au impus ca un comandant eficient. Numit „generalissim si sef al guvernului statului spaniol”, a inceput un regim de exercitare a puterii personale – declara un profesor de la Universitatea Complutense din Madrid, apreciind ca a fost una dintre cele mai lungi dictaturi din Europa, depasindu-le pe cele ale lui Salazar (Portugalia) si Ceausescu (Romania), si doar cu un an mai scurta decat cea a lui Enver Hodja, din Albania. Dupa victoria lui Franco din 1939, tara era in ruina, iar el a condus un guvern forte, care i-a permis sa se concentreze asupra constituirii Spaniei moderne, puternica economic, evitand sa participe la cel de-al doilea razboi mondial. In 1969, Franco l-a numit pentru a-i succede pe printul Juan Carlos, stiind ca franchismul nu ii va putea supravietui. La 20 noiembrie 1974 Franco moare si o data cu el ultima dictatura din Europa occidentala. Este si ziua in care cei care il admira se aduna anual in jurul bazilicii Valle de los Caidos, mausoleul dictatorului neinvins in cruciada sa contra comunismului si ateismului.
