Protestele egiptenilor contra regimului Mubarak continuă, armată şi tancuri amplasate pe străzi, decretarea stării de urgenţă. Opoziţia vrea negocieri, Mubarak vrea să rămână. Unda de şoc a revoltei egiptene produce cutremure până pe Wall Street şi securitatea navigaţiei prin Canalul Suez a dus la inflamarea preţului petrolului.
Tranziţia puterii la Cairo pare inevitabilă, dar succesiunea controlată încercată de preşedintele Hosni Mubarak s-ar putea să eşueze. Instalând doi militari în posturile de vicepreşedinte şi de prim-ministru, Mubarak încearcă menţinerea controlului, cedând însă o imensă putere armatei. Mulţi analişti vorbesc de o „autolovitură de stat”. Numirea ca vice-preşedinte a şefului serviciilor secrete, generalul Omar Suleiman reface tradiţia politică egipteană, care de la lovitura de stat contra regelui Faruk, în 1952 (dată de Mişcarea ofiţerilor liberi), a avut la putere militari – Neghib, Nasser, Sadat, Mubarak – şi vicepreşedinţi care succedau preşedinţilor. De atunci, armata este pivotul regimului. Fiecare preşedinte ştia că poate conta pe „Marea mută”, loială şi puternică.
Aterizare forţată
Evenimentele din ultima săptămână l-au constrâns pe Rais să aleagă această cale. Mubarak plăteşte nemulţu¬mirea militarilor pentru că a încercat să transforme regimul în sens dinastic, pregătind succesiunea pentru fiul său, Gamal.
Venit la putere în 1981 în aplauzele egiptenilor, preşedintele Hosni Mubarak este respins astăzi pentru că a refuzat schimbarea. Din ce în ce mai criticat, mizează totul pe susţinerea riscantă a armatei, deşi mulţimea cere fără încetare plecarea sa. Susţinerea armatei i-a permis păstrarea puterii aproape trei decenii. Acum, aceeaşi armată va decide viitorul Egiptului.
Născut în 1928, Hosni Mubarak a studiat la Academia militară, unde s-a specializat în aviaţie. În 1975 devine vice-preşedinte al Egiptului şi după trei ani vicepreşedinte al Partidului Naţional Democratic (PND). Din 1975 până în 1981 este vicepreşedintele lui Anwar El-Sadat, până la asasinarea acestuia, în octombrie 1981. Câştigă alegerile şi devine preşedintele republicii şi al PND. Este reales în 1987, 1993, 1999 şi 2005. În spatele lui Mubarak se afla puterea PND cu reţeaua sa tentaculară, controlând ansamblul societăţii egiptene. El a instalat un clan familial, unde influenţa soţiei sale, Suzanne, nu era neglijabilă, ea fiind cea care l-a propulsat pe fiul lor, Gamal, pentru a succede la preşedinţie.
Un nou Orient Mijlociu
Israelul riscă să piardă ultimul „amic” în regiune, într-un moment în care relaţiile cu fostul aliat turc traversează o criză acută. Dacă premierul Benjamin Nethanyahu a impus tăcerea în rândul miniştrilor săi, comentatorii evocă scenarii catastrofice. Cum ar fi venirea la putere în Egipt a Fraţilor musulmani, anularea tratatului de pace şi deschiderea unui nou front în sud, în timp ce în nord Israelul face faţă unui Liban trecut sub controlul Hezbollahului iranian. Numirea lui Suleiman ca vicepreşedinte reprezintă un licăr de speranţă, el fiind cel care se ocupa personal de dosarul Hamas. Dar, revoluţia din Egipt schimbă regulile jocului, fiind posibil un nou echilibru strategic, mai puţin favorabil Israelului. Israelienii îi reproşează lui Barack Obama că l-a lăsat în cel mai prost moment pe Mubarak, un vechi aliat.
Presiunea statului major
Din 1981, Hosni Mubarak nu a numit niciodată un vicepreşedinte, probabil pentru a lăsa locul pentru Gamal, neagreat de armată, care l-a dorit pe Omar Suleiman ca viitor preşedinte. Acum, atitudinea armatei va fi determinantă. Ofiţerii din statul major sunt apropiaţi regimului, dar soldaţii provin adesea din medii rurale, posibil infiltrate de islamism şi aspiră la schimbare. Numind un vicepreşedinte, ceea ce a refuzat în cei 29 de ani de putere, Mubarak a desemnat un succesor, se pare la presiunea statului major.
Luând această decizie, „raisul” a îngropat definitiv ambiţiile lui Gamal. Pentru egipteni, liderul egiptean a fost un erou de război. După venirea la putere, Mubarak a dorit reintegrarea ţării în familia arabă, după ce Egiptul fusese respins din cauza păcii cu Israelul. În decembrie 1983, Mubarak îl primeşte pe Yasser Arafat, alungat din Liban de Siria. Liderul OEP devine cel mai bun avocat al Egiptului, şi în noiembrie 1987, la Summitul de la Amman, statele arabe refac alianţa cu „Ţara Nilului”. Evenimentul a fost paralel cu noi opţiuni în politica internaţională. Dacă Nasser gravitase pe orbita sovietică, iar Sadat se plasase sub umbrela americană, Mubarak a continuat politica axelor şi a dorit relaţii bune cu toate statele.
