Ceausescu nu a murit. El s-a spart doar in mii de bucati si s-a imprastiat prin tara. In toata Transilvania am fost martorii unor evenimente care aduc aminte de vremurile cand cel mai iubit fiu al poporului era aproape sanctificat, si toti ii aduceau prinosul lor de recunostinta. Colindatori de pe intinsul patriei se deplasau atunci la Bucuresti si-i colindau „omului cu nume de epoca”.
Comunismul a reusit sa transforme obiceiurile de iarna, legate de credinta si gospodarie, intr-o forma de manifestare a cultului personalitatii dictatorului. Dupa 17 ani de la caderea regimului comunist pe la institutiile publice se mai perinda inca cetele de colindatori.
Directori de scoli care au ramas tributari gandirii comuniste isi obliga elevii sa-i colinde pe capii judetului. Pe la prefecturi, consilii judetene sau primarii cu cateva zile inainte de Craciun incep sa vina cete de colindatori, frumos imbracati si cu repertoriul bine invatat. De multe ori sefii institutiilor nici nu catadicsesc sa-i bage in seama pe copiii care pierd ore importante din cursurile de la scoala ca sa bifeze o actiune ce-l va pastra in functie pe domnul director (fost si inca tovaras de nadejde).
Anul acesta parca mai mult decat in alti ani fenomenul colindatului pe la institutiile publice a luat amploare. Pana si primarii din comune au constituit ad-hoc cete de colindatori si s-au deplasat la centrul judetului sa-i colinde pe sefii care le impart bugetul cel de toate zilele.
Departe de semnificatia etnografica a colindatului, manifestarile de slugarnicie si pupincurism ale organizatorilor colindelor oficiale ne duc cu 17 ani inapoi, cu atat mai mult cu cat sefilor le si plac asemenea manifestari de simpatie. Si atunci sa nu ne mire ca de Craciun sunt oameni care mai au si alte emotii decat cele legate de Nasterea Domnului – anume nostalgii pentru moartea Tovarasului.
Cei ce deplang cu lacrimi de crocodil sfarsitul meritat al dictatorului se impart in doua mari categorii sociale: cei care si-au pierdut privilegiile de clasa conducatoare, fara sa isi poata face loc in nici un partid politic dupa Revolutie, si cei – mai multi – care au fost si au ramas saraci inainte si dupa T89. Acestia din urma nu s-au adaptat deloc la o societate mult mai competitiva, din toate punctele de vedere, decat cea in care au crescut.
Din acest punct de vedere, regretul lor dupa Ceausescu e sincer. Cat este, insa, de justificat? E simplu sa spui ca cei care regreta comunismul si pe Ceausescu sunt „spalati pe creier”. In buna masura, afirmatia chiar are acoperire: cand de mic copil ti se repeta obsesiv ca traiesti in cea mai buna oranduire posibila – cea comunista, cand esti bombardat cu „realizari marete” intr-o mass-media aservita suta la suta regimului, cand ti se reteaza orice mijloc de informare din lumea reala, cand totul iti vine rationalizat si planificat „de sus”, cand esti invatat sa iei de bun tot ce ti se spune de „Fratele cel mare” si esti descurajat prin toate metodele sa gandesti singur – atunci, intr-adevar, creierul poate da rateuri si sa ajungi sa il regreti pe „Odiosul”.
Manifestarile celor care duc dorul spectacolelor omagiale sunt un reflex pastrat cu sfintenie undeva in adancul creierului si scos la lumina cu complicitatea celor care ne conduc acum. Ca mult le mai place si lor sa fie sorcoviti si periati!
