Cand iti expui opera in piata mare, fie ea oricat de premiata, risti ca unora sa nu le placa pur si simplu. Sta in firea omeneasca, la capitolul normalitate. Ofuscarea artistica ulterioara la opiniile publicului rateaza a nu stiu cata oara un joc pe care "intelighentia" ar trebui sa-l practice la marea arta: intelepciunea.
Iata faptele. Doi jurnalisti tineri ai Romaniei libere au vizionat in cadrul TIFF filmul domnului Cristian Mungiu si nu le-a placut. Au sosit la redactie si au spus ca un film premiat la Cannes i-a ingrozit putin si nu li s-a parut a avea o finalitate. Au scris chiar o cronicuta care a aparut a doua zi in ziar.
Urmarea: au fost numiti de catre doamna Anca Gradinariu, critic de film, "tampiti" si "idioti", cu varianta "lepra". De la cronicuta s-a iscat o adevarata isterie de combatere a opiniilor insirate in cateva sute de semne si care au venit ca o reactie la vizionarea filmului "4 luni, 3 saptamani si 2 zile", isterie in care au intrat inclusiv colegi de breasla, gata sa "infiereze elementele subversive".
Expresia nu a fost aleasa la intamplare: gestul cultural al linsajului este egal cu o replica de trista amintire: nu esti cu noi, esti impotriva noastra. Or, daca nu ne inseala memoria, tocmai acest gen de replica a stat la baza unei culturi a tacerii si a minciunii. Aici nu mai e de insistat.
Vazut sub un alt aspect, gestul doamnei Gradinariu si a celor care au ales sa dezbata neplacerea celor doi colegi in formula mustratoare dezveleste un grauncior din singuratatea si autismul in care se inchid uneori produsele culturale si specialistii lor. De evitat eterna scuza/frustrare: noi facem arta, nu comert. Putem sa cadem de acord ca un critic de film vede productia cu un ochi mult mai antrenat decat cel al unui "profan". Mai putem sa cadem de acord si ca in Romania sunt cateva sute, poate, de critici de film, iar restul sunt "profanii". Lucrul asupra caruia nu ne vom impaca niciodata sta in aceea ca un film nu este destinat in exclusivitate nici criticilor, nici neinitiatilor. Reactia ambelor categorii da valoare creatiei. A penaliza furios o bucurie sau o deceptie manifestata cu sinceritate este ca si cum ai cere unui copil sa rada sau sa planga la actionarea unui buton. Pe langa sterilitatea dorintei, aplicarea ei priveaza de naturalete si se revendica de la o premisa falsa: numai criticii spun daca un film este bun sau nu.
Cand ceea ce ne-am obisnuit sa numim "cultura" devine autosuficient si imbibat in propria valoare are toate sansele sa nu se mai adreseze nimanui decat siesi. Cand ea mai si claseaza "tembeli", devine gratuita.
