Problema autonomiei Tinutului Secuiesc, reaparuta zilele acestea, si care suscita discutii la toate nivelurile clasei politice din Romania, se dovedeste a uita un amanunt: insasi notiunea de autonomie. Aruncata ca o fumigena in actualul “terci” politic de la nivel national, autonomia secuilor, asa cum este ea ceruta de diferiti lideri maghiari, arata ca o “strutocamila”, si asta reiese din chiar declaratiile celor mai ferventi sustinatori ai ei.
Liderii maghiari vor ca Tinutul Secuiesc sa primeasca in continuare bani de la bugetul national si dupa o declarare a unui tinut autonom. Cum ar veni, ce-i al tau, e si al meu, iar ce e al meu, e al meu si se numeste autonomie.
O privire simpla pe bugetele consiliilor judetene din zona Secuimii arata un fapt clar: un posibil Tinut Secuiesc autonom nu ar fi capabil sa se autosustina financiar, fara finantari de la nivel national. Covasna nu a avut, in bugetul pentru 2006, sume alocate pentru protectia copilului sau pentru persoanele cu handicap, pentru ca nu detine resursele necesare unui buget complex, iar banii care vin de la Bucuresti sunt redistribuiti in infrastructura si investitii care “ard”.
Invocarea argumentului ca Tinutul Secuiesc ar obtine fonduri substantiale de la UE daca s-ar constitui ca regiune autonoma, dupa modelul de regiune de dezvoltare impus de europeni, se sustine la nivel macro, doar ca judetele in cauza pot cere sa fie coagulate intr-o regiune de dezvoltare separata fara a mai implica tema separatiei pe criterii etnice.
Poate cel mai puternic argument care pledeaza in favoarea ideii ca maghiarii nu stiu, de fapt, ce vor este rezultatul unui sondaj de opinie realizat de Universitatea “Babes-Bolyai” pe parcursul anului trecut si care arata ca majoritatea maghiarilor din Transilvania isi fac griji in legatura cu nivelul de trai, calitatea serviciilor din sanatate sau curatenia in orase, si mai putin pentru autonomie teritoriala.
Mai mult, majoritatea celor chestionati sustin ca au auzit mult discutandu-se despre problema autonomiei, dar ca nu stiu exact ce implica realizarea ei. Cu alte cuvinte, maghiarii simpli din Transilvania spun exact pe dos discursul liderilor lor.
Pacatul lor, al maghiarilor neinregimentati politic, daca poate fi numit asa, este ca au fost intotdeauna un electorat organizat si coagulat, care nu a lipsit niciodata in proportie mare de la orice fel de vot. Motiv pentru care, sub diferite pretexte, a fost antrenat sa creada in cauze, care, iata, se dovedesc a fi false, ba mai rau, se dovedesc a fi mici “resuscitari” ale spiritului etnic.
“Iritati” de discutiile ce vizeaza neconstitutionalitatea referendumului pentru autonomie, maghiarii vor merge sa-si voteze europarlamentarii pe capete. Neintelegerile care exista la nivel politic intre organizatiile maghiarilor si liderii acestora, pornind de la Marko Bela si terminand cu Laszlo Tokes, mai arata un aspect: nu autonomia sau dorintele electoratului lor ii insufletesc pe ei, ci puterea.
In concluzie, problema autonomiei Tinutului Secuiesc arata cu totul altfel dupa ce a fost privita pe indelete: ca o goana pentru un electorat satisfacut pe motive de mandrie etnica si separatism, dar care se trezeste in pana de fonduri cand vine vorba de sanatatea si educatia lui.
