Cu câteva zile înainte de summit-ul NATO, avem confirmarea aliaților că România nu va pleca de la Varșovia cu mâna goală: un plan de apărare îmbunătăţit. Ceea ce nu pare mare lucru în comparație cu batalioanele ce urmează să fie desfășurate pe teritoriul Poloniei și țărilor baltice, dar nici puțin lucru nu e, având în vedere că acum doi ani nu aveam nici un fel de plan. Ceea ce spune multe despre cum se desfășoară lucrurile cu adevărat în interiorul NATO și ce dificultăți trebuie să înfrunte România.
Citeşte şi: Summit NATO. România se îndreaptă spre cel mai mare eșec de securitate națională
Vreme de zece ani, de la aderarea la NATO și până la summit-ul de acum doi ani din Țara Galilor, România a fost membră a alianței (aproape) doar cu numele. României și Bulgariei li s-a refuzat un plan de apărare amănunțită de urgență (așa numitul plan de contingență) pentru că liderii politici ai NATO nu au considerat că cele două țări au nevoie de așa ceva. Nici măcar polonezii și balticii nu au avut parte de astfel de planuri până în 2010 dar știm din telegramele Wikileaks că până la acea dată fuseseră realizate și implicau nouă divizii NATO și un număr considerabil de nave de război și nave de asalt, suport aerian etc. Polonezii sunt membri NATO din 1997, deci au avut și ei de așteptat destul de mult până când NATO s-a decis să facă planuri de apărare. Cum se explică aceste întârzieri? Simplu spus, prin directivă politică. Din 1991 încoace, cuvântul de ordine absolut, mantra repetată de câteva ori pe zi de întregul leadership occidental de politică externă, de la Casa Albă până la Berlin via Bruxelles a fost că „Rusia nu reprezintă o amenințare”. Nu a avut nici o importanță că statele din Est atrăgeau atenția că lucrurile stau cu totul altfel, chiar și țări neutre dar familiare cu problema precum Finlanda, dădeau discret semnale semnificative. Principiul că „Rusia nu reprezintă o amenințare” o dată proclamat, el a fost asumat ca o realitate strategică. Prin urmare, NATO se afla într-o situație imposibilă. Ca să faci planuri de contingență pentru statele din Est, erai obligată ca Alianță să identifici un potențial agresor de care te aperi și cum în regiune alt potențial agresor în afară de Rusia nu există, NATO era obligată, pentru a face planuri de apărare să ia în considerare o posibilă agresiune rusă. Dar această premisă o dată asumată ar fi însemnat că NATO ia totuși în considerare că Rusia ar putea reprezenta o amenințare, ceea ce contrazicea linia politică oficială. Drept pentru care, timp de zece ani, statele din Est au fost lăsate fără planuri de apărare. Abia în 2009-2010,după agresiunea rusă asupra Georgiei din 2008, polonezii și balticii au reușit să-i convingă pe Aliați să elaboreze totuși aceste planuri. Când România a spus că vrea și ea tratament egal, NATO a spus că nu, că nu există nici o amenințare la adresa României, de parcă Georgia ar fi fost riverană la Marea Baltică.
Citeşte şi: Cum riscă incompetența României să facă din Marea Neagră un lac rusesc
Se spune că i-ar fi luat lui Bogdan Aurescu doi ani de negocieri până să primească acceptul NATO de a elabora astfel de planuri de apărare, aprobate în cele din urmă în primăvara lui 2014, înaintea summit-ului din Țara Galilor și bănuim că nici măcar Aurescu nu este sigur că aceste negocieri ar fi fost definitivate dacă rușii nu invadau Ucraina și nu anexau Crimea.
Acum, la doi ani, avem confirmarea că vom primi un plan de contingență „upgradat”. Upgradat la ce? Evident, la natura în schimbare a amenințărilor existente. Dacă luăm în considerare că le-a luat Aliaților 20 de ani să admită realitatea evidentă a amenințării ruse, performanța nu este una de lepădat. În sfârșit, strategii NATO încep să se adapteze rapid la realitatea din teren, fără a mai fi încorsetați de absurde „principii” ideologice. Aceasta este partea bună a veștii. Partea rea este că dacă NATO simte nevoia să upgradeze planurile de apărare pentru România, înseamnă că de partea cealaltă, rușii se mișcă foarte repede în Crimeea, unde fac propriile „upgradări”.
Proiectul românesc de cooperare navală între statele riverane la Marea Neagră a fost torpilat de trădarea prim-ministrului bulgar, Boiko Borisov și se află acum în cumpănă. Brigada terestră multinațională pe care România s-a oferit să o găzduiască și să conducă este un lucru foarte bun pe hârtie, dar deocamdată îi lipsește componenta „multinațională”, pentru că foarte puțini dintre aliați au confirmat că doresc să contribuie. Planul de contingență îmbunătățit este menit să compenseze într-o oarecare măsură dezechilibrul care se conturează între deciziile luate de NATO pentru apărare și descurajare în Polonia și țările baltice și cele avute în vedere pentru România. Important este însă să vedem că vor fi luate măsuri concrete în anii următori de către aliați în ceea ce privește în primul rând România, pentru că în legătură cu Bulgaria ne-am lămurit în ce tabără joacă.
