Ultimele negocieri asupra programului nuclear iranian au fost reluate la Lausanne, în Elveţia, în încercarea de a se ajunge la un acord între țările grupului „5 plus 1“ (SUA, Rusia, China, Marea Britanie, Franţa şi Germania) şi Iran înaintea datei-limită de 31 martie.
Rămân trei puncte de rezolvat. Congresul american a avertizat Teheranul – senatorii au adoptat un amendament potrivit căruia sancţiunile contra Iranului vor fi restabilite imediat în cazul violării vreunui acord din acest dosar. Iranul îngrijorează Arabia Saudită şi ţările din Golf, arabii considerând că Bagdadul, Damascul, Beirutul şi Sanaa sunt sub control iranian, iar puterea Teheranului va creşte dacă sancţiunile americane sunt ridicate.
Negocierile vizând un acord asupra programului nuclear au intrat în faza decisivă, data-limită fiind deja amânată de două ori după încheierea unui acord interimar, la 24 noiembrie la Geneva, între Iran şi marile puteri unite în grupul „5 plus 1”. Preşedintele american, Barack Obama, a declarat că nu va susţine o nouă amânare a datei-limită dacă Iranul şi marile puteri mondiale, reunite la Lausanne, nu ajung la un acord politic până la finele acestei luni, şi a subliniat că decizia aparţine taberei iraniene.
Noul calendar, adoptat la Viena la 24 noiembrie 2014, după eşecul unui an de negocieri, prevede un proces în două etape – adoptarea unui acord politic înaintea sfârşitului lunii martie, cu fixarea contururilor unui plan de compromis, şi încheierea unui acord tehnic care reglează nenumăratele detalii ştiinţifice, până la 30 iunie.
Acest răgaz era destinat să dea un respiro negocierilor, care, chiar dacă trenează, nu au fost niciodată atât de avansate de la deschiderea, în 2003, a primelor schimburi între iranieni şi europeni. Altfel spus, discuţiile sunt prea angajate pentru a lăsa riscul unei rupturi, cu grave consecinţe, în timp ce Iranul joacă un rol major în marile crize din Orientul Mijlociu.
Surse americane relevă că divergenţele dintre părţi pun sub semnul întrebării ajungerea la un acord politic în termenul fixat; se poate ajunge doar la o simplă „înţelegere”, care ar permite justificarea prelungirii negocierilor până la debutul verii. Scopul este să permită secretarului de stat american, John Kerry, să pledeze pentru o extindere în faţa unui Congres neîncrezător, care ameninţă să ducă la eşecul procesului prin adoptarea de noi sancţiuni contra Iranului înaintea finalului negocierilor. Potrivit unei surse, „înţelegerea” s-ar reflecta într-un document de „3-4 pagini”, care nu va fi făcut public şi ar viza câştigarea de timp.
Pentru a se asigura că Iranul îşi va respecta angajamentele şi va renunţa la obţinerea bombei atomice, occidentalii cer punerea în funcţie a unui regim de supraveghere strictă pe o perioadă lungă de timp pentru menţinerea „sub clopot” a programului nuclear iranian. SUA cer o durată de „două cifre”, de circa zece ani, dar Franţa pledează pentru un ciclu mai lung – 25 ani în total – împărţit în două faze, ceea ce ar permite occidentalilor să reacţioneze dacă Teheranul va decide să se lanseze într-o cursă pentru realizarea bombei atomice.
Un acord între Iran şi marile puteri alarmează Arabia Saudită şi ţările din Golf, unde Teheranul este un rival strategic încă din epoca şahului şi care acum controlează practic patru capitale arabe – Bagdad, Damasc, Beirut şi în ultima lună Sanaa, capitala Yemenului. Guvernele arabe nu sunt liniştite de promisiunile lui John Kerry şi îngrijorarea lor este împărtăşită şi de Israel.
Centrifugele, cuvântul-cheie al negocierilor
Centrifugele permit îmbogăţirea uraniului, care apoi poate fi utilizat pentru alimentarea unei centrale civile sau la fabricarea unei bombe atomice. La primele negocieri dintre iranieni şi europeni, în 2003, Iranul dispunea doar de 160 centrifuge. În prezent, dispune de peste 20.000, dintre care 9.000 sunt activate. Cu cât numărul lor este mai mare, cu atât este posibilă reducerea timpului necesar obţinerii cantităţii de uraniu îmbogăţit pentru construirea unei bombe. Pentru moment, acest termen este apreciat la trei luni, potrivit estimărilor experţilor occidentali, care îl doresc a fi de peste un an, perioadă suficientă pentru detectarea oricărei curse clandestine pentru obţinerea unei bombe. De unde insistenţa ţărilor din grupul „5 plus 1” pentru diminuarea semnificativă a numărului de centrifuge.
Occidentalii estimează că, practic, concesiile iraniene asupra numărului centrifugelor nu ar fi credibile şi, în paralel, Teheranul este autorizat să dezvolte cercetări asupra centrifugelor mai puternice, fără control constrângător. Adică Iranul vrea instalarea, fără avizul occidentalilor, de centrifuge model nou, IR-2, de două până la cinci ori mai puternice decât cele utilizate în prezent, IR-1, pentru reducerea timpului necesar îmbogăţirii uraniului.
Stoc de uraniu îmbogăţit
Problema centrifugelor este legată de cea a volumului stocului iranian de uraniu deja îmbogăţit şi, cu cât acesta este mai limitat, cu atât este posibil de a lăsa Iranului un număr semnificativ de centrifuge. Şi invers. New York Times relatează că Iranul ar fi acceptat să trimită în Rusia o parte a stocului său de uraniu îmbogăţit care va fi transformat în bare de combustibil, utilizabile doar pentru centrala nucleară civilă iraniană de la
Bushehr. Un astfel de proces ar crea o barieră tehnologică ce ar prelungi timpul necesar fabricării bombei atomice. Dacă Iranul transferă în Rusia o parte a stocului său de uraniu, i-ar trebui un an pentru a construi o bombă. Un astfel de contract i-ar oferi Rusiei un avantaj evident pentru că acest dispozitiv ar repoziţiona-o în inima jocului diplomatic. Rusia ar dori ca centrala de la Bushehr să funcţioneze cu combustibil rusesc, ceea ce ar creşte beneficiile operaţiunii pentru Moscova. Teheranul, în schimb, doreşte ca cel puţin primul reactor să fie alimentat cu combustibil iranian pentru justificarea dezvoltării programului său de îmbogăţire a uraniului.
Natanz, Fordow şi Arak
Pentru fabricarea unei bombe ar fi necesar uraniu îmbogăţit 90%, un prag uşor de atins când uraniul a fost îmbogăţit 20%. După acordul de la Geneva, din 2013, Iranul a acceptat reducerea stocului său de uraniu îmbogăţit 20%. Iranul dispune de două situri de îmbogăţire a uraniului, a căror existenţă a fost disimulată. Cel de la Natanz, cel mai important, a fost descoperit în 2002. Cel de la Fordow, construit sub un munte aproape de Qom, pentru a-l proteja de bombardamente, a fost dezvăluit în 2009. Occidentalii cer închiderea Fordow, dar iranienii propun transformarea lui în centru medical. La Arak, Iranul continuă construcţia unui reactor de cercetare cu apă grea. Iranienii au acceptat limitarea producţiei la un kilogram de plutoniu pe an, în locul celor zece prevăzute iniţial, suficient pentru producerea uneia sau a două bombe.
Sancţiuni
În cazul unui acord final, Iranul cere ridicarea rapidă a tuturor sancţiunilor economice care au lovit dur ţara de la adoptarea primei rezoluţii a ONU, în 2006. SUA şi UE au adoptat rezoluţii distincte. Surse iraniene arată că sancţiunile au avut un cost enorm, de ordinul a 480 miliarde dolari, echivalentul unui an de PIB iranian. În cadrul acordului interimar de la Geneva, occidentalii au procedat la o primă ridicare parţială a sancţiunilor, la 20 ianuarie 2014.
Inspecţii
Un alt punct de litigiu între iranieni şi ţările grupului „5 plus 1” este cel privind durata unui regim de inspecţii ale instalaţiilor nucleare. Pentru a se asigura că Iranul respectă angajamentele în cazul unui acord, occidentalii au în vedere o punere sub tutelă a infrastructurilor iraniene pe o perioadă lungă, între 10 şi 20 ani şi, printre altele, cer Iranului să ratifice protocolul adiţional al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) ce ar permite inspecţii mai detaliate. Protocolul a fost semnat de Iran în 2003, dar nu a fost ratificat de Parlament.
Bomba iraniană
Este cunoscut de peste şase ani în domeniul armelor nucleare că iranienii au obţinut suficient uraniu îmbogăţit pentru crearea unei bombe de primă generaţie. Din 2010 este considerată posibilă construirea unei veritabile bombe atât de mici încât să poată fi plasată într-un avion, într-o ambarcaţiune de pescuit sau un mic cargo. AIEA, prin Proiectul Wisconsin asupra controlului armelor nucleare, a anunţat în februarie 2015 că Iranul dispune de 8.000 kg de uraniu de calitate militară. Ceea ce înseamnă că se pot fabrica şapte bombe de tip implozie dacă îmbogăţirea este dusă la 90%.
Timpul obişnuit pentru o astfel de îmbogăţire este calculat de la 3 la 12 luni şi nu există nici un motiv ca această perioadă să nu fi fost deja împlinită. Este evident de ceva vreme că iranienii au investit miliarde în materiale pentru construcţia unui lanţ de instalaţii, puternic protejate, destinate dezvoltării programului nuclear. Este ştiut la nivel internaţional că aceste instalaţii clandestine sunt, printre altele, capabile să îmbogăţească uraniu de calitate şi să creeze mecanismul de detonare convenabil redus ca dimensiune, cu o capacitate de rachetă intercontinentală. Teheranul a anunţat, de altfel, că a reuşit să creeze un astfel de material. Strategii nucleari ai guvernului american au convenit de mult că Iranul utilizează materiale nucleare pentru centrala electrică Bushehr.
Inamici implacabili
Premierul israelian, Benjamin Netanyahu, se teme că un acord nuclear iminent va declanşa ambiţiile Iranului în direcţia influenţării şi subminării unei serii de ţări din Orientul Mijlociu. Ambiţii simbolizate de generalul Qassem Suleimani, cel mai celebru comandant militar din Iran şi liderul Forţei Qods, elita Gardienilor Revoluţiei. De luni de zile, Suleimani este creierul ascuns al contraofensivei din Irak împotriva jihadiştilor Statului Islamic, dar de două săptămâni a ieşit din umbră. Generalul şi camarazii săi vor face în aşa fel încât Republica islamică şiită să rămână o putere în ascensiune, decisă să remodeleze ansamblul Orientului Mijlociu după propria imagine. Aşa cum Suleimani a declarat presei la Teheran, „astăzi vedem semnele revoluţiei islamice exportate în toată regiunea, din Bahrein în Irak şi Siria, în Yemen şi în Africa de Nord”. Este lucrul de care Israelul şi ţările din Golf se tem cel mai mult, considerând că un acord nuclear între Iran şi americani va anunţa o schimbare fundamentală în echilibrul forţelor în Orientul Mijlociu.
Echilibrul forţelor
Deja tentaculele iraniene s-au întins aproape peste tot. În Liban, Iranul are o influenţă directă mai mare decât a altor puteri străine graţie relaţiei sale strânse cu Hezbollah, mişcarea radicală şiită. În Siria, generalul Suleimani a orchestrat discret lupta lui Bashar al-Assad pentru a rămâne la putere, a desfăşurat mii de soldaţi ai Gărzii Republicane şi combatanţii Hezbollah. În Irak, Suleimani este comandantul luptei în teren contra Statului Islamic, întărind alianţa ţării sale cu guvernul condus de şiiţi la Bagdad. Şi în Yemen, rebelii huthi şiiţi au preluat capitala Sanaa beneficiind de susţinerea şi armele iraniene. Dacă aşa ceva poate avea loc în contextul sancţiunilor şi al rivalităţii Iranului cu America, atunci ce s-ar putea întâmpla dacă un acord nuclear anulează embargoul şi aduce sfârşitul disensiunilor cu SUA?
„Problema nucleară nu este decât un simptom al maladiei reale”, consideră Jonathan Eyal, directorul pentru studii de securitate la Royal United Services Institute. „Adevărata problemă o constituie echilibrul de putere în regiune şi locul Iranului în Orientul Mijlociu. Monarhiile arabe privesc în aceşti termeni foarte binari şi existenţiali”.
