Într-o lume aflată într-un proces de transformare profundă, marcată de crize grave, incertitudini și schimbări tectonice ale geografiei politice, nu numai că România este bine plasată ca membră a Uniunii Europene și a NATO, dar, în măsura în care menține parteneriatul cu Statele Unite, este mai bine plasată ca oricând în istoria ei.
Există un sentiment general astăzi, în lume, că vechea ordine liberală se prăbușește o dată cu vechile raporturi de putere și nimeni nu știe ce îi va lua locul. Acest sentiment este exprimat cel mai bine de profesorul Armand Goșu, de la Universitatea București: „M-am născut într-o lume bipolară, ce părea eternă. Mi-am trăit viața ca om matur într-o lume aflată sub hegemonia SUA, ce părea mai puțin durabilă. O să îmbătrânesc într-o lume tot mai haotică, cu multe centre de putere, care se asociază/aliază conjunctural, pe termen scurt, pentru a găsi soluții punctuale și al căror obiectiv strategic va fi să împiedice reapariția unui hegemon”.
În 1990, opțiunile strategice pentru scoaterea României din marasmul comunist și „revenirea în lume” păreau incontestabile: democrație și domnia legii, capitalism și economie de piață concurențială și securitate la umbra Puterii americane. Aceste opțiuni, care au guvernat politica internă și externă a României și s-au materializat în aderarea la Uniunea Europeană și la NATO, reprezintă pilonii pe care se sprijină ordinea mondială liberală. Iar astăzi, după 25 de ani, acești piloni par că se clatină.
Democrația este în retragere pe plan global, unde diverse formule politice dictatoriale devin din ce în ce mai atractive, economia de piață liberă a suferit o lovitură prin criza din 2008, în vreme ce capitalismul corupt de stat al Chinei este din ce în ce mai atractiv, inclusiv printre liderii români, iar Statele Unite par să fi decis o retragere strategică din lume sub mandatul lui Barack Obama sau cel puțin o recalibrare a locului său în lume. În aceste condiții, în care se vobește despre „declinul Americii” și „lumea multipolară”, tot mai mulți se întreabă dacă am mizat bine pe ordinea liberală și dacă nu cumva ar trebui să ne reorientăm în funcție de noile evoluții.
Tendințele din lume și tiparele din jur
Fostul ministru de Externe, Cristian Diaconescu, sintetizează astfel starea actuală a lumii: „Direcțiile fundamentale ale politicii externe și de securitate în Administrația Obama s-au schimbat și Statele Unite nu au mai acordat o atenție specială Europei, așa cum se întâmpla în mod tradițional. (…) Provocările la nivel global nu au lipsit. Iar sentimentul că amenințările la adresa securității surprind marile puteri este din ce în ce mai evident. Problemele numite Siria, Libia sau Irak nu și-au găsit o finalizare în sisteme statale cât de cât predictibile și drept consecință au generat amenințarea ISIL (Statul Islamic) în locul mult așteptatei stabilități în regiune. Federația Rusă a modificat prin forță frontierele în Europa, repunând în discuție chiar acele principii ale dreptului internațional care păreau de neatins după Actul Final de la Helsinki (1975), document garantat de marile puteri și care a rezistat chiar în timpul Războiului Rece. Statele europene au abordări nuanțate față de atitudinea Federației Ruse, prinse între fermitatea americană și interesele de afaceri cu Moscova”.
În aceste condiții de incertitudine, unii vecini precum Ungaria lui Viktor Orban au proclamat deja moartea ordinii liberale și au apucat pe calea autoritarismului mesianic rusesc. Alții, precum Turcia lui Recep Tayyip Erdogan, redescoperă virtuțile sultanismului, iar în Europa mulți își regăsesc afinitățile istorice profunde care îi leagă de Rusia și diferențele majore care îi despart de „hegemonul american”. Ar trebui România să urmeze aceeași cale? Cel puțin sub aspectul reorganizării economiei în direcția unui capitalism de stat, putem spune că acest lucru se încearcă de către Victor Ponta și guvernul său.
Obsesia prim-ministrului pentru modelul chinezesc nu este dovedită atât de comportamentul său nedemn din timpul vizitei prim-ministrului chinez la București, cât mai ales de faptul că, în mod sistematic, Guvernul Ponta sufocă activitatea IMM-urilor – care în economiile libere din Occident asigură în jur de 30% din PIB și 70% din locurile de muncă -, prin taxe și impozite sau amenințarea permanentă că oricine poate cădea din grațiile Guvernului printr-o simplă semnătură pe o ordonanță de urgență. Ne putem aștepta la o „reorientare” și în privința democrației și drepturilor omului și, mai ales, a politicii de securitate și a orientării strategice? Voci în acest sens există și sunt influente în mediul politic, chiar dacă ele nu ocupă prim-planul în mass-media.
Cum răspunde România la DIME?
Agresiunea Rusiei asupra Ucrainei a „resetat” datele de securitate în Europa pentru că a aruncat în aer toate aranjamentele privind inviolabilitatea granițelor, așa cum observă fostul ministru de Externe, Cristian Diaconescu. Având în vedere faptul că împărțim același areal geografic cu Rusia – Bazinul Mării Negre – și că între cele două țări există un subiect de tensiune care nu poate fi nici abandonat, nici neglijat – Republica Moldova –, este crucial pentru România să aleagă un sistem de relații și alianțe care să îi permită să reziste la presiunile Moscovei.
Într-un interviu acordat Sunday Telegraph de comandantul forțelor americane în Europa, generalul Frederick Ben Hodges, acesta susține că Rusia nu va risca un conflict deschis prin invazia unui stat membru al NATO din Europa de Est. Moscova, afirmă Hodges, nu va risca să aducă temperatura confruntării la 100 de grade (punctul de fierbere). Va încerca să o aducă însă la 90 sau chiar 95 de grade. Cum? Prin patru factori pe care îi rezumă în acronimul DIME – Diplomație, Informație, Intimidare Militară și Economie – cu care va încerca să spargă unitatea NATO. Pentru a preveni și răspunde acestor presiuni, Bucureștiul trebuie să știe pe cine contează.
Relația americano-germană
Pentru Dan Dungaciu, directorul Institutului de Studii Politice și Relații Internaționale al Academiei: „Cheia regiunii rămâne relaţia ruso-germană şi reacţia Americii la aceasta. Situaţia regională va fi clarificată, în final, de atitudinea Germaniei faţă de Federaţia Rusă. Ce înseamnă, până la urmă, «realismul pacifist», despre care vorbeşte ministrul german al Afacerilor Externe, Frank-Walter Steinmeier? Conceptul în sine de «realism pacifist» are o bibliografie academică consistentă, care trimite la Iisus Hristos, Ghandi, Tolstoi, Martin Luther King etc. Cum se va aplica însă acesta la acţiunile Federaţiei Ruse nu este deloc limpede. Miza crucială este dacă Berlinul va prefera menţinerea relaţiei cu Moscova în pofida faptului că Rusia nu face paşi înapoi pe dosarul ucrainean sau dacă Germania va prefera să fie euroatlantică, respectiv proamericană în relaţia cu Moscova. Este dilema dintre «pace» şi «confruntare» pe relaţia cu Rusia, pe care, deocamdată, Berlinul nu pare că a tranşat-o. În această confruntare pe care România nu o poate controla în nici un fel, Bucureştiul are o miză majoră, respectiv statutul frontierei estice a spaţiului euroatlantic, care ne interesează din trei aspecte: este frontieră UE, este frontieră NATO, dar este şi frontiera României, dincolo de care trăiesc români şi, bună parte dintre ei, cetăţeni ai României”.
Ceea ce rezultă este că, în măsura în care România nu își poate permite să fie dilematică în relația cu Rusia, atunci nu își poate permite să mizeze pe Germania, indiferent de afinitățile președintelui Klaus Iohannis cu această țară. România este obligată, pentru a face față celor patru factori de presiune rusească, să întărească parteneriatul cu Statele Unite.
Aliați pe termen lung
Cum facem acest lucru? Pentru Goșu: „În Europa Centrală și de Est, SUA și-au identificat câțiva aliați pe termen ceva mai lung. E vorba, în primul rând, de Polonia, România și, sper să văd confirmat acest lucru cât de curând, Turcia. Cu fiecare dintre acești aliați, SUA rezolvă diverse dosare arzătoare: cu Polonia secondați de baltici, Estul (Ucraina, Belarus); cu România, Balcanii și arealul Mării Negre; cu Turcia, Orientul Mijlociu, în primul rând Siria și Irak. Reginele balului vor fi Polonia și Turcia. Cred că România ar fi putut juca un rol mai important, însă deocamdată nu este pregătită. În criza declanșată de Rusia o dată cu ocuparea Crimeii și continua destabilizare a Ucrainei, România va fi o simplă bază, îndeplinind funcții logistice. Chiar dacă va încerca să dea impresia că face mai mult, Bucureștiul nu poate, dat fiind că nu poate oferi interlocutori valabili care să fie luați în serios la Washington sau Varșovia. Fundamentală va deveni nu apartenența la NATO, din punctul de vedere al securității, ci relația cu SUA. NATO putea să fie relevant într-o lume bipolară sau cu un hegemon unic. Deciziile NATO, de exemplu, în cazul în care se referă la Rusia vor putea fi blocate de Grecia sau Ungaria. Ce faci atunci? Investești 5% din PIB în Apărare, dar nu în salarii, ci în armament de calitate, cureți corpul generalilor de oameni de calitatea lui Oprea – «interesul național» (vicepremierul Gabriel Oprea – n.r.), faci exerciții cu americanii, britanicii, canadienii…. Ești foarte atent la mișcările Germaniei, Franței și-ți construiești acolo rețele de lobby. Stai cu ochii pe Rusia și investești în analize pe Est, Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Caucaz, ca să nu ajungi să fii prins pe picior greșit”.
Istoricul Robert Kagan atrăgea atenția, într-un eseu publicat în revista The New Republic (intitulat „Superputerile nu se retrag. Ce datorează lumii obosita noastră națiune”), că există un curent puternic în SUA în rândul publicului și al elitei politice de revenire la „normalitatea” de dinaintea celui de-al doilea război mondial, în care America era o țară ca oricare alta, în sensul că își apăra interesul național în mod strict. Dacă America și-ar abandona însă rolul de garant al ordinii mondiale liberale asumat în 1945, Statele Unite ar supraviețui și cu un Iran nuclear, ar găsi modalități pentru a face în continuare comerț cu superputerea chineză în ascensiune și ar putea chiar să se acomodeze cu un imperiu rus refăcut care ar fi recucerit Ucraina, Țările Baltice și poate chiar Polonia și și-ar reconstrui întreaga sferă de influență din perioada sovietică (inclusiv asupra României). America probabil că ar supraviețui, dar, atrage atenția Kagan, lumea va fi un loc mult mai periculos decât este astăzi, când e în stare deplorabilă. De aceea, susține istoricul american, America datorează în continuare lumii să protejeze ordinea liberală și singurul lucru prin care poate face acest lucru este prin afirmarea propriei puteri. Potrivit revistei Foreign Policy, Obama a citit cu atenție acest eseu.
Contextul global incert și, mai ales, amenințarea rusă fac ca România să nu aibă altă opțiune decât ordinea liberală, adică Parteneriatul Strategic cu Statele Unite.
Altfel spus, pentru a-și asigura supraviețuirea (cel puțin) în actualele granițe, România trebuie să fie o țară democratică, unde domnește Legea, cu o economie capitalistă dinamică și aliată fermă cu Statele Unite în cadrul NATO.
Pentru prima oară în istoria ei scurtă, România se află, într-un moment în care lumea (pare că) se prăbușește în jurul ei, în cel mai bun aranjament strategic posibil.
Contextul global incert și, mai ales, amenințarea rusă fac ca România să nu aibă altă opțiune decât ordinea liberală, adică Parteneriatul Strategic cu Statele Unite.
