In martie 1998, ministrul federal al Germaniei sosea la Bucuresti in fruntea unei delegatii de 60 de oameni de afaceri pentru a identifica, impreuna cu Guvernul Victor Ciorbea, oportunitatile de afaceri romano-germane. Cu acea ocazie se semna la Palatul Victoria acordul de colaborare intre companiile Transgaz si Ruhrgas dupa constructia unei conducte care ar fi racordat Romania la sistemul vestic de transport al gazelor naturale. Concret, tara noastra ar fi avut astfel posibilitatea sa importe gaze naturale din portofoliul companiei Ruhrgas, obtinand in acelasi timp si o partiala independenta de Gazprom. Conform acordului, prin conducta construita intre Arad si Szeged (Ungaria), Romania urma sa importe aproximativ 10% din necesarul sau de consum, adica circa doua miliarde de metri cubi de gaze pe an. Trebuie precizat ca aceasta conducta vestica, cu legatura pana in Marea Nordului, ajungea in partea centrala a Europei pana in Ungaria.
Din pacate, dupa o foarte scurta perioada de timp, Victor Ciorbea a fost schimbat cu Radu Vasile, iar Mircea Ciumara cu Radu Berceanu. Acesta a fost, de altfel, si momentul cand noul ministrul al Industriilor, pedistul Berceanu, a blocat definitiv proiectul conductei de gaz Arad-Szeged. In paranteza fie spus, domnia sa si-a canalizat energiile spre sustinerea sectorului termo, cu tot cu importurile de carbuni.
Noi am ramas cu Gazprom
In aceste conditii, Gazprom si a sa mana lunga Wintershall au continuat (si continua pana in ziua de astazi) sa detina monopolul exporturilor de gaze in tara noastra. Este adevarat, importurile de la Ruhrgas ar fi fost cu 10-20 la suta mai scumpe decat cele de la rusi, dar, cel putin, ne asigurau o partiala independenta energetica de vecinii de la Rasarit si, totodata, ne-ar fi oferit o parghie in discutiile comerciale cu producatorii de gaze. In plus, capacitatea de import din Marea Nordului ar fi fost ulterior in crestere. Este adevarat, nimeni nu devine un strateg al economiei peste noapte, dar dl Berceanu ar fi putut cel putin sa se inspire din experienta statelor europene, care nu depind in nici un fel de un singur furnizor extern de gaze: Germania are nu mai putin de cinci, iar, ceva mai aproape de noi, Ungaria are doi. Noi ramanem cu Gazprom.
DIP a „ingropat” conducta
Nici dupa 2001 situatia nu s-a schimbat in vreun fel. In ciuda declaratiilor sale, urmatorul ministru al Industriilor, Dan Ioan Popescu, a lasat si el balta proiectul interconectarii intre sistemele nationale de transport al gazelor naturale ale Romaniei si Ungariei. In 2003, acesta anuntase deja ca lucrarile vor incepe in acel an, urmand a fi finalizate in iarna lui 2004. Costurile totale erau estimate la 40 de milioane de dolari, iar finantarea tronsonului romanesc, in lungime de 65 de kilometri, urma sa se faca exclusiv din fondurile Transgaz (21 milioane de euro). Portiunea din Ungaria urma sa fie construita de compania Mol, pe 40 de kilometri.
Alti doi ani de asteptare
Si totusi, pe ultima suta de metri, actualul ministru al Economiei a finalizat un proiect de hotarare de Guvern, care va permite realizarea gazoductului strategic Arad-Szeged. Din pacate, nici in acest moment proiectul nu a primit toate avizele ministerelor. Aceasta inseamna ca pana la punerea sa in practica vor mai trece cel putin doi ani. Pana acum Transgaz a construit 37 de kilometri din lungimea aferenta spatiului romanesc. Vestea rea este ca in Ungaria nu s-a facut inca nimic, pentru ca, in lipsa unor intentii clare din partea Romaniei privind importurile din zona Marii Nordului, oficialii de la Budapesta nu sunt convinsi ca vom cumpara toata cantitatea de gaze ce va tranzita teritoriul ungar. Trebuie sa precizam ca peste doi ani conditiile comerciale ale unui import de la Ruhrgas vor fi total diferite de cele din 1998.
