Un fost ofiter superior la unitatea militara de parasutisti de la Caracal, colonelul Ilie Gurschi, a dezvaluit, in timpul proceselor Revolutiei, o parte dintre scenariile de culise derulate in timpul manifestatiilor de la Timisoara. El a fost trimis in orasul de pe Bega in fruntea a 300 de luptatori din trupele speciale, pentru a ajuta la reprimarea demonstrantilor si restabilirea ordinii.
Inainte de a se fi urcat in cele opt avioane care i-au adus la Timisoara, militarii fusesera prelucrati ca aici actioneaza huligani, iredentisti si betivi. La fata locului, insa, datele problemei stateau cu totul altfel. Marturiile colonelului Gurschi au fost inregistrate pe banda magnetica in februarie 1996.
„Popescu era un personaj bizar”
„Nu puteam dormi in dispozitiv. Era exclus. De mancare nici nu putea fi vorba. Si-atunci, in asteptarea aia, mai stateam de vorba. Popescu asta, seful Militiei Timis, era un personaj bizar. Imi povestea cum fugise Nadia din tara, cum a fost ajutata, cum i s-a pregatit plecarea. Stiu ca-mi zicea ca fusese chemat de-acasa, acum, in decembrie, ca era in concediu. Familia si-o trimisese undeva in Muntii Apuseni. Deci, foarte multi stiau ceva… Din cate-mi dau eu seama, Popescu refuzase sa preia comanda la Inspectorat. Il lasase pe altul. Statea cu mine in Consiliu. Ce motivatie avea? De-acolo era condusa anihilarea Revolutiei. Va spun drept, pentru mine interesul, in procedeele pe care le-am folosit, era ca acea masa de oameni sa plece de-acolo, sa nu mai stea la Consiliul Judetean. Si s-au dus la Opera. Probabil ca nu era atat de riscant ca aici. La „Solventul” a fost repartizata cea mai buna subunitate. Daca exploda „Solventul”, mureau timisorenii. De fapt, am constatat ca populatia tinea sub control intreprinderea, cu trup si suflet. Ei stiau mai bine ce inseamna o explozie in acel punct. Era in 19 decembrie seara. Alti colegi au primit alte obiective: Elba, UMT. In noaptea de 19 spre 20 decembrie, militarii in termen care erau din Timisoara au fost dezarmati. Unii erau extraordinar de buni. As fi putut conta pe ei in imprejurari dificile, fara nici o retinere. Dar, n-aveam ce face. Masura a fost buna. I-am trimis inapoi la Caracal. Unul dintre ei era un baiat pe nume Abraham, un om extraordinar care stia la perfectie germana si maghiara. Pe 20 decembrie, in jurul orei 16.00, ni s-a ordonat sa facem o recunoastere a Inspectoratului Militiei. Urma sa ne desfasuram si sa-i aparam pe aia. Ei stiau ce aveau de impartit cu populatia. Pe bune, pe rele, in sfarsit, treaba lor. Am refuzat. Pai erau de o mie de ori mai inarmati ca noi. Aveau ABI-urile alea (automobil blindat de interventie) si erau echipati ca de interventie, cu tot ce le trebuie, iar noi numai cu ce aveam pe noi: tinuta de iarna, castile, armamentul. Noi afara, la zece metri in fata cladirii, sa-i aparam pe ei, aflati inauntru, in obiectiv. Cum poti face asa o chestie?! Sa pui forte inapoia altor forte, si tot asa, ca la jocul de sah”.
„Pe strada Popa Sapca s-a tras in camionul cu parasutisti”
„Pe data de 22 decembrie seara, ordinul a fost sa mergem la Catedrala. Ca acolo sunt teroristii. Nu cunosteam orasul. Mi s-a dat un ghid. Un capitan de la unitatea mi-litara din Calea Lipovei a fugit de frica. Am primit un altul care a sters-o si el… englezeste. Si-atunci mi-am luat subunitatea, am imbar-cat-o in camion si am pornit in tromba. Am ajuns langa un loc care (mai tarziu am aflat) era Cimitirul saracilor. Oameni cu lumanari. Doi civili au venit cu noi. Pe unul l-am luat in cabina in rol de ghid. Am urnit-o din loc cu toata viteza. Stiu ca am trecut pe sub un fel de pod de cale ferata. N-am avut nici recunoasterea s-o fac pentru ca de la prima ghereta pe dreapta au inceput sa traga in noi. A inceput canonada. Nu exagerez deloc cand spun ca s-au tras peste 3.000 de cartuse, in camion am avut 20 de lovituri. Atunci am fost ranit la mana. Un glont mi-a nimerit incarcatorul si schijele mi s-au oprit in mana. Gloantele au fost de calibre diferite. Camionul se facuse praf. L-am si abandonat, infipt intr-un autobuz care baricada capatul celalalt al strazii. Atunci am avut un soc: am crezut ca sunt impuscat. Eu am zis ca nu mai am picior si saream intr-un picior. Eram ingrozit cand vedeam cum debarcau militarii. Gan-deam cu groaza ca intr-o clipa toti vor fi morti. Un capitan mi-a zis sa-i atacam. A fost o provocare si noi trebuia sa ripostam in vreun fel. Cum era sa-l atac p-ala din cladire fara grenade, fara armament puter-nic? Ce mai, eram victime sigure! Civilul pe care-l aveam in cabina a fost nimerit in genunchi. El poate spune despre ce s-a petrecut acolo. Am incercat sa dau telefon de prin casele alea. Nu mi-a deschis nimeni. Am reusit pana la urma sa comunic prin statie. Am comunicat la unitate sa nu mai treaca nimeni pe acolo ca este organizata o diversiune”.
„In drum spre Catedrala, tancurile au vrut sa treaca peste mine”
„Inainte de a ajunge la pod, (mai tarziu am aflat ca se numea podul Michelangelo) m-am intalnit cu niste tineri de 17-18 ani. O fata m-a pansat. Se tragea. Era de groaza ce se intampla acolo. Deja ne apropiam de Catedrala. Un curaj pe aia, urgie! Imi pare rau ca nu stiu cum ii chema. Veneau tancurile. N-am putut nici cum sa colaborez cu ei. Nici n-au vrut, au vrut sa treaca peste mine cu tancul. Dar, asta e cu totul altceva. Nici ei probabil ca nu stiau de noi, noi de ei. Important e ca acesti tineri si multi altii ca si ei, civili, ne-au spus ca n-avem ce cauta la Catedrala. Asta este foarte important. Ne-au spus ca se trage dinspre hotelul partidului. Noi nu stiam pe unde e. Am luat si noi un dispozitiv in intunericul ala bezna si am ajuns la hotelul partidului. Acolo am gasit tuburi de cartus. Se trasese, iar jos erau doi sergenti majori amarati, imbracati civil, care tremurau de frica. Erau din Moldova si au fost pusi la paza acestui obiectiv. Am vazut acolo vile importante, acolo era zona rezidentiala si trebuia sa-i arestez. Nu i-am arestat. Cum sa arestezi niste amarati? Intr-una din camere am dat de Mot. Era nevinovat, ce era sa fac? Sa-l arestez si p-ala. S-a facut dimineata. Deci, daca ajungeam la Catedrala era dezastru. Ma asteptau toti ai mei acolo. Noi nu stiam ca sunt acolo. Ei nu stiau de noi. Si printre noi se invarteau niste transportoare blindate ale infanteriei care trageau pe unde nimereau. Asta a fost armata atunci. Ce sa-i faci? Toata noaptea a continuat diversiunea. S-a tras din casele alea. Acum imi dau seama cum se tragea, dar era cert ca se tragea din vilele alea. N-aveai ce sa faci. Daca ii lasam pe oamenii mei sa cerceteze vilele, sigur imi mureau. Nevinovati. Si-apoi, ne gandeam, cum eram noi invatati sa actionam: "eu dac-am tras, fug de acolo". Nu avea rost sa scotocesti in locul de unde se tragea. Era noapte. Nu cunosteam Timisoara, iar pe militarii timisoreni ii trimisesem la Caracal. Realismul. Asta e tot. Nu puteai face absolut nimic. Convorbirile pe care le-am avut prin statie, cu unitatea. Era clar ca se interpusesera altii. Era clar ca eram la mana altora. Nici nu se discuta asta!”.
„70 de parasutisti au plecat din Timisoara”
„Seara, in 23 decembrie, ne-am intors in sfarsit la unitate. Am primit ordin sa ne imbarcam. Situatia era extrem de tensionata. Aparuse o stare de spirit total necorespunzatoare. Cei din cazarma, de acolo de pe Lipovei, se uitau la noi ca la dusman. Plutea in aer ceva fantastic… De fapt, s-a si tras asupra noastra. Am plecat in viteza. Diversiunea era clara. Un camion s-a si rasturnat in drum spre aerodrom. Ce peripetii si pe pista! Avioanele AN-24 au o capacitate de – sa zicem – 40 de locuri. Noi eram cate 70, echipati de lupta. Inutil sa mai descriu ca n-aveai loc sa arunci nici un bat de chibrit. Diversiune si in avion. Ce mai, un plan foarte bine pus la punct… Noi stiam ca ajungem acasa la Caracal, cand colo ne-am trezit ca trebuia sa aterizam pe Otopeni. Nu s-a putut… Am aterizat cu chiu cu vai pe Baneasa. Misiunea noastra era de-acum sa actionam la televiziune. La ora 16.00 am fost deja acolo. Aici am sa spun ca au fost intr-o singura noapte morti cati a avut Timisoara toata. Noaptea de 23 spre 24 decembrie '89 a fost cea mai grea noapte a Revolutiei romane…”, si-a incheiat povestea colonelul.
Material realizat cu sprijinul Asociatiei „Memorialul Revolutiei 16-22 decembrie 1989” Timisoara
