Liderii NATO au anunţat luni seară la Chicago că prima fază a instalării scutului antirachetă a devenit operaţională. Potrivit preşedintelui Traian Băsescu, în acest stadiu numai sudul României este protejat, urmând ca „umbrela” scutului să se extindă asupra întregului teritoriu al ţării în 2015, când va deveni operaţional sistemul de la Deveselu.
Băsescu a respins dreptul unor ţări din afara NATO de a pune condiţii legate de instalarea sistemului pe teritoriul României, dar a reafirmat că susţine „transparenţa totală a informaţiilor în raport cu Federaţia Rusă”. Cu toate acestea, trebuie să ne aşteptăm la o reacţie ostilă faţă de NATO din partea Moscovei şi la presiuni asupra Bucureştiului.
Anunţul de duminică reprezintă un important semnal politic din partea NATO, menit să sublinieze determinarea membrilor Alianţei de a duce la bun sfârşit proiectul scutului antirachetă în conformitate cu angajamentele luate la Lisabona în 2010. Ţinta acestui mesaj este dublă şi, din acest punct de vedere, se poate vorbi de o dublă victorie. Pe de o parte, potenţialii adversari ai NATO – 30 de state derulează în prezent programe de dezvoltare a rachetelor balistice, potrivit secretarului general Anders Fogh Rasmussen – iar, pe de alta, scepticii din interior au primit duminică o confirmare: nu numai că scutul este posibil şi va fi realizat, dar el a devenit deja o realitate ireversibilă şi dezvoltarea lui va continua până la încheierea ultimei faze. Din acest punct de vedere, poziţia României, care a ales să mizeze pe scutul antirachetă pe mâna Statelor Unite chiar şi atunci când mulţi europeni se arătau cel puţin rezervaţi, dacă nu ostili, se dovedeşte a fi câştigătoare şi, prin urmare, politica de parteneriat strâns cu SUA ar trebui continuată. Din păcate, această evoluţie nu este garantată de actuala tendinţă politică de la Bucureşti.
Faza a doua, România
Caracterul „operaţional” al acestei prime faze constă în faptul că radarul din Turcia este perfect funcţional şi poate detecta eventualele rachete inamice, că informaţiile pot fi transmise în siguranţă la Centrul de Comandă de la baza Ramstein din Germania şi că de acolo pot fi emise ordinele de interceptare către cele două nave de tip AEGIS aflate în Mediterana de Est.
În funcţie de poziţionarea acestor nave, protecţia antirachetă acordată României este mai mare sau mai mică şi nu acoperă decât sudul ţării, dar cel mai important progres este că este un sistem NATO funcţional (nu exclusiv american, ca până acum) care permite trecerea la faza a doua, sistemul de la Deveselu, care până în 2015, când va deveni operaţional, va acoperi întreaga suprafaţă a ţării.
Ce pot face ruşii
Rusia nu are nici o problemă cu instalaţiile de la Deveselu, care nu constituie o ameninţare pentru ei, ci cu fazele finale ale proiectului, adică faza a treia – amplasarea unui radar în Cehia şi a unor interceptori în Polonia – şi a patra – desfăşurarea unor interceptori care să poată anihila nu numai rachetele cu rază medie de acţiune, ca Shahab-3 iraniană, ci rachete intercontinentale şi, eventual, desfăşurarea unor elemente ale scutului pe orbită. În opinia Moscovei, aceste sisteme ar ameninţa echilibrul strategic global şi, prin urmare, Moscova contestă întregul program, inclusiv fazele unu şi doi. Deşi i s-au dat asigurări că nu este îndreptat împotriva ei, Rusia continuă că susţină că scutul îi va afecta capacitatea de descurajare nucleara şi a promis în repetate rânduri „o ripostă pe măsură”.
Printre măsurile avute în vedere se numără instalarea unui radar în exclava Kaliningrad, echiparea rachetelor cu sisteme puternice de penetrare, refuzul procesului de de-zarmare nucleară şi denunţarea unilaterală a tratatului START. În săptămâna premergătoare Summitului de la Chicago, Moscova a reluat ameninţările cu desfăşurarea de rachete Iskander în Kaliningrad, a mărit miza declarând că „nu exclude un atac preventiv împotriva instalaţiilor antirachetă” – o ameninţare puţin credibilă – şi a încercat să o aducă la niveluri incendiare prin vocea premierului Dmitri Medvedev, care a ameninţat că există posibilitatea declanşării unor războaie în toată regula, chiar cu arme nucleare, în cazul unor intervenţii militare în afacerile interne ale unor state suverane, un avertisment direct adresat NATO să se ţină departe de Siria.
În sfârşit, atitudinea agresivă a noilor emisari ai lui Vladimir Putin în regiunile separatiste din Georgia şi Moldova sugerează că Rusia va folosi situaţia volatilă din aceste două state pentru a câştiga în forţa de negociere cu Occidentul. România va trebui, aşadar, să se aştepte la o ofensivă rusească agresivă a Rusiei în Moldova în următorii ani, inclusiv prin provocări militare. Cel puţin din acest motiv, Bucureştiul trebuie să reia, imediat după ce perspectivele economice se vor fi înseninat, procesul de achiziţie a avioanelor de luptă multirol din Statele Unite.
Problemele de la Bucureşti
În pofida faptului că Victor Ponta a declarat ieri că guvernul său „cunoaşte şi susţine” mandatul preşedintelui la Chicago, angajamentul actualei puteri faţă de nevoia de continuitate în politica externă a României nu este chiar dincolo de orice îndoială aşa cum vrea prim-ministrul să ne facă să credem.
Sunt deja binecunoscute declaraţiile admirative ale ministrului Marga la adresa lui Vladimir Putin (un model politic de urmat) şi informaţiile despre relaţia sa de apropiere cu un ofiţer GRU. Acesta este însă numai un semn de întrebare. Un altul decurge din instituirea moratoriului asupra explorării zăcămintelor de gaze de şist de către Chevron. Pe de o parte, este un blocaj politic al unui proces economic la sfârşitul căruia România ar putea deveni independentă energetic faţă de Rusia, iar pe de altă parte este un gest inamical faţă de americani, care vor suporta cea mai mare parte a costurilor cu instalaţiile antirachetă şi vor oferi specialiştilor români acces la tehnologii altfel inaccesibile.
În sfârşit, semne de întrebare vin din partea „gărzii vechi” a socialiştilor care s-au arătat ostili desfăşurării scutului în România, mai deschis precum Ion Iliescu, care în 2009 cerea referendum, iar în 2010 declara că „nu prea ar fi de acord”, sau mai discret, ca Adrian Năstase, care crede că a venit timpul să ne scuturăm de jugul occidental.
În săptămâna premergătoare Summitului de la Chicago, Moscova a reluat ameninţările cu desfăşurarea de rachete Iskander în Kaliningrad, a mărit miza declarând că „nu exclude un atac preventiv împotriva instalaţiilor antirachetă” şi a ameninţat că există posibilitatea declanşării unor războaie în toată regula, chiar cu arme nucleare.
Obama realizează visul lui Reagan
23 martie 1983: Preşedintele SUA, Ronald Reagan, anunţă oficial iniţiativa construirii unui scut de apărare împotriva rachetelor intercontinentale; programul este numit Strategic Defense Initiative (SDI) şi este considerat drept unul dintre motivele pentru destrămarea Uniunii Sovietice, care nu a mai putut face faţă SUA în cursa pentru înarmare.
2002: George W. Bush reînvigorează programul, numit între timp National Missile Defense (NMD).
2007: SUA poartă tratative cu Polonia şi Cehia în privinţa amplasării rachetelor de interceptare în cele două ţări.
Septembrie 2009: Barack Obama anunţă că SUA regândesc amplasarea rachetelor în Europa Centrală; mai multe elemente ale scutului urmează să fie staţionate în Marea Neagră, la bordul unor nave americane de război.
Scopul scutului antirachetă este să ofere protecţie statelor membre NATO împotriva unor pericole externe; 30 de ţări dispun sau sunt pe cale să obţină rachete balistice. Principala ameninţare este Iranul, conform secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen.
Sistemul urmează să fie construit în patru faze. În prima dintre acestea, navele americane din Marea Mediterană şi Marea Neagră, echipate cu sisteme de rachete sol-aer, vor fi coordonate de către centrul de comandă, aflat la baza americană de la Ramstein.
În faza a doua, care va fi încheiată în 2015, sistemul va fi implementat şi în România.
Până în 2018 va fi finalizată faza a treia, care include o bază de interceptare în Polonia şi un centru de control îmbunătăţit.
Ultima fază va fi încheiată în 2020 şi include amplasarea unor rachete de interceptare capabile să doboare nu numai rachete duşmane cu rază medie de acţiune, ci şi rachete balistice intercontinentale.
Costurile proiectului sunt estimate la 9 miliarde dolari – însă s-ar putea tripla în cazul în care unele elemente ale sistemului vor fi bazate în spaţiu.
Elementele scutului antirachetă vor fi staţionate în România, Polonia, Turcia şi Spania; acestora li s-ar putea alătura şi alte state.
Scutul antirachetă de la Deveselu
5 februarie 2010: Preşedintele Traian Băsescu anunţă că România acceptă staţionarea de rachete interceptoare pe teritoriul său, acestea urmând să devină operaţionale în 2015.
3 mai 2011: Băsescu anunţă că elementele scutului antirachetă vor fi instalate în fosta bază aeriană de la Deveselu, judeţul Olt.
Amenajarea facilităţii de la Deve-selu va costa aproximativ 400 milioane dolari.
Costurile anuale de 40 milioane dolari vor fi suportate de SUA.
Preţul unei rachete SM-3, care poate intercepta rachete cu rază medie de acţiune, este de 10 milio-ane dolari, costuri suportate de SUA.
La baza militară de la Deveselu vor fi staţionaţi 150-200 de militari americani.
13 septembrie 2011: Ministrul de Externe Teodor Baconschi semnează la Washington acordul privind amplasarea componentelor scutului antirachetă pe teritoriul României.
