Presa internaţională, de stânga sau de dreapta, este unanimă în condamnarea derapajelor antidemocratice ale puterii USL. Dacă însă, până acum, România a beneficiat de o atitudine îngăduitoare din partea Uniunii Europene şi a Statelor Unite, de-acum înainte trebuie să ne aşteptăm la o atitudine mult mai puţin prietenoasă şi mai intransigentă.
Fie că vorbim de publicaţii considerate „de stânga” – The New York Times, Washington Post, The Guardian, BBC News, Le Monde El Pais – de „centru” – Financial Times, The Economist – sau de „dreapta”, The Wall Street Journal, Le Figaro sau Frankfurter Allgemeine Zeitung, presa occidentală a fost unanimă în toată această perioadă în condamnarea derivei antidemocratice a Guvernului României şi a atacurilor la adresa statului de drept. El Pais şi Le Figaro au dat chiar acelaşi titlu – „România este noua oaie neagră a Europei” -, deşi au orientări ideologice diferite.
Pentru a evalua impactul catastrofal pe care l-a avut campania de demitere a preşedintelui trebuie să reamintim că, indiferent de ceea se afirmă în România, nici José Manuel Barroso, nici Viviane Reding, nici Herman van Rompuy nu deschid la prima oră ziarele româneşti, ci, cel mai probabil, Financial Times şi International Herald Tribune, ediţia europeană a New York Times. Una dintre cele mai respectate voci pe ambele maluri ale Atlanticului este aceea a lui Judy Dempsey, de mulţi ani reporterul IHT pentru Europa. Or, iată ce scria Judy Dempsey, cu câteva zile în urmă, despre situaţia din România şi Bulgaria: „Bulgariei şi României li s-a permis să se alăture Uniunii Europene în 2007, cu toate că aceste probleme (corupţie endemică, stat de drept slab, criminalitate organizată) erau evidente încă de atunci şi raportate ca atare de către UE, pentru că s-a crezut că aderarea la UE îi va încuraja pe reformişti, în vreme ce excluderea va împiedica eforturile de modernizare a celor două ţări.
Dar acum Comisia Europeană are responsabilitatea să acţioneze (subl. ns). Poate face câteva lucruri. Poate bloca fondurile speciale structurale şi de dezvoltare, care se ridică la câteva sute de milioane de euro. A amânat deja accesul ambelor ţări în acordul Schengen (…). Sancţiunea supremă ar fi suspendarea dreptului de vot al României şi Bulgariei”. La rândul său, un editorial din The Guardian sugerează că până şi Comisia a recunoscut că, după cinci ani de la aderare, „această ţară nu ar trebui să fie deloc în Uniunea Europeană”.
În condiţiile în care atitudinea binevoitoare a instituţiilor europene faţă de România s-a evaporat într-o lună, reprezentanţii Comisiei, dar şi ai statelor membre vor fi înclinaţi să dea curs acestor solicitări publice. Până la sfârşitul anului, când va fi publicat un nou raport privind situaţia statului de drept în România, procesul de monitorizare va fi mult mai sever şi mai puţin înclinat spre indulgenţă. Practic, prin acţiunile sale, Guvernul Ponta a dublat nivelul monitorizării şi a anulat orice şansă de ridicare a Mecanismului de Cooperare şi Verificare. În plus, Comisia va fi înclinată să apese mult mai uşor pe trăgaciul sancţiunilor.
Cât de serioase vor fi aceste sancţiuni rămâne de văzut. Pentru a suspenda dreptul de vot al României în Consiliul European este necesar ca statele membre să constate încălcarea articolului 2 al Tratatului de la Lisabona, care statuează valorile fundamentale ale Uniunii în materie de democraţie, stat de drept şi drepturile omului. Aceste valori sunt înscrise în criteriile formulate pentru orice stat candidat la Summitul de la Copenhaga în 1993.
Niciodată, de când a devenit oficial ţară candidată, nici un raport al Comisiei sau nici un oficial european nu a afirmat despre România că nu ar respecta criteriile de la Copenhaga. Asta până joi, când semnalul a venit din Suedia. Ministrul pentru Afaceri Europene, Brigitta Ohlsson (foto), a declarat că România nu respectă criteriile de la Copenhaga şi că doreşte să creeze un „sistem de clasificare” a statelor UE din perspectiva drepturilor omului. „Trebuie să numim, să facem de ruşine şi să expunem problemele unor ţări şi să nu ne fie teamă să utilizăm sancţiuni”, a precizat Ohlsson.
Pentru cine ştie câte ceva despre cum funcţionează diplomaţia europeană, acesta trebuie să fie un semnal extrem de grav. Doamna Ohlsson nu este doar un ministru suedez care s-a trezit vorbind despre România, ci purtătorul unui mesaj. În chestiuni care ţin de democraţie şi stat de drept în Europa de Est, semnalul nu este aproape niciodată dat de la Berlin sau Paris, ci în mod tradiţional de ţările nordice. Atunci când a fost vorba de amânarea aderării la Schengen, primele mesaje au fost date de Olanda şi Finlanda şi aşa a rămas. Dacă acum se vorbeşte deschis de sancţiuni şi „un nou sistem de clasificare”, care presupune monitorizare politică, atunci guvernanţii de la Bucureşti trebuie să fie îngrijoraţi.
