Lucrurile s-au accelerat marţi dimineaţă în Piaţa Taksim din Istanbul, loc simbolic al contestatarilor turci contra guvernului lui Recep Tayyip Erdogan. Sute de poliţişti, cu blindate şi tunuri cu apă, au luat cu asalt piaţa, au înlăturat baricadele ridicate de manifestanţi şi au făcut uz masiv de grenade lacrimogene.
Pentru miile de protestatari care de peste zece zile cer demisia şefului guvernului islamo-conservator, acuzat de derivă autoritară şi că doreşte islamizarea societăţii turce, operaţiunea de marţi dimineaţă nu se potriveşte cu declaraţiile guvernatorului Istanbulului şi nici cu cele ale premierului Erdogan. Revenit în Turcia duminică, luni seară el a asigurat că doreşte să întâlnească manifestanţii pe 12 iunie, pentru a discuta şi a aplana situaţia, protestele desfăşurându-se de 12 zile. O deschidere vizibil uitată marţi dimineaţă, când poliţiştii au preluat prin forţă controlul Pieţei Taksim, intervenţia fiind justificată de guvernatorul Istanbulului, Avni Mutlu, care într-o conferinţă de presă a considerat că manifestanţii care ocupau Piaţa Taksim de 12 zile „au afectat imaginea ţării în lume”.
Promulgarea, luni, de către preşedintele turc, Abdullah Gul, a unei legi controversate dorite de guvernul islamo-conservator şi care restrânge consumul, vânzarea şi publicitatea la băuturi alcoolice a fost percepută ca o provocare de manifestanţii care denunţă în mod special noua ordine morală pe care încearcă să o impună guvernul Erdogan.
A vrut vreodată Erdogan o Turcie europeană, a dorit ca Turcia să se integreze în UE? Contrastul este flagrant între discursul lui Erdogan din 2002, în care susţinea că AKP a rupt-o cu trecutul islamist şi antieuropean, şi cel de azi al premierului. Astăzi doreşte să îi redea ţării sale influenţa otomană pe care a pierdut-o, să o ancoreze spre Est, şi nu spre Vest?
În 2002, făcea campanie electorală şi partidul său a ieşit victorios câteva luni mai târziu. Recep Tayyip Erdogan vorbea despre libertăţile religioase, culturale, lingvistice şi de expresie. Declara că pregătirea pentru integrarea în UE era o etapă necesară, utilă, cel mai bun mijloc de a reforma ţara. Interlocutorilor străini le explica cum partidul său, al Dreptăţii şi Prosperităţii, AKP, a rupt-o cu trecutul său islamist şi antieuropean.
După 11 ani, în noaptea de 6 spre 7 iunie, discursul său era altul, referinţele erau otomane. Erdogan făcea apel la Allah pentru a face „eternă” „fraternitatea”, „uniunea” şi „solidaritatea” arabo-musulmană şi a lăudat naţionalismul turc al celor câteva mii de suporteri, „soldaţii” săi veniţi să îl întâmpine şi care se declarau gata să îi „zdrobească” pe acei „vandali” din Parcul Gezi şi Piaţa Taksim. Premierul nu a avut nici un cuvânt pentru revendicările contra derivelor autoritare ale guvernului, contra unui capitalism fără frână, pentru libertatea de expresie şi a stilului de viaţă, cerute de mii de tineri care se aflau în stradă din 31 mai.
Nici un cuvânt despre Europa. Erdogan nu foloseşte mănuşi, remarcele sale sunt ofensive şi prea puţin diplomatice. Eliberat de tutela armatei graţie susţinerii UE, premierul şi AKP par să pună în funcţiune proiectul ascuns al unei politici neo-otomane, departe de valorile laice, democratice şi occidentale.Erdogan a găsit în AKP un partid care avea curajul şi mijloacele să decapiteze inamicul lor comun, armata, şi de a-l trimite în cazărmi. Iar reformele şi elanul mediilor liberale, europeni convinşi, au fost oprite. Turcia decide încetinirea şi apoi stoparea şi inversarea reformelor liberale. În paralel, în timp ce axa europeană se scufundă, axa neo-otomană ia amploare. Criticile europene sunt ignorate, derivele autoritare sunt prost primite de populaţie şi Erdogan vrea să devină un preşedinte cu puteri sporite. Dar manifestaţiile din Piaţa Taksm, extinse în toate oraşele ţării, îi afectau imaginea.
