Niciodată pe timp de pace România nu a avut de luat decizii atât de critice cât va avea în următoarele trei zile.
După decizia Curţii Constituţionale, planul de austeritate al Guvernului este compromis pe jumătate – pentru că atât era economia obţinută din tăierea pensiilor, însă este întârziat cu totul – întrucât legile nu mai pot fi adoptate într-o formă constituţională în timp util. În doar trei zile Guvernul trebuie să parcurgă, fără greşeală, trei paşi:
Ziua 1, sâmbătă. Guvernul trebuie să găsească echivalentul a 1,3% din produsul intern brut, adică 1,5 miliarde de euro, fie din reduceri de cheltuieli fie din majorări de taxe. Este pasul cel mai simplu: contabil, se găsesc întotdeauna formule. Însă, aşa cum s-a văzut, politic administrativ şi social ele sunt destul de greu de pus în practică.
Ziua 2, duminică. Guvernul (dar şi preşedintele, parlamentul, banca centrală, toată lumea) trebuie să exceleze prin fermitate şi claritate, pentru a obţine încrederea populaţiei şi a pieţelor. E momentul discursurilor istorice, al răsturnărilor surprinzătoare, al decapitărilor spectaculoase. Orice, însă România trebuie să şocheze prin responsabilitate.
Ziua 3, luni. Chiar dacă Guvernul şi-a făcut treaba bine, tot nu va fi suficient. Pentru că în afară de promisiuni n-are cu ce se prezenta în faţa FMI. Iar Fondul va trebui să evalueze buna credinţă şi şansele de reuşită ale Guvernului, apoi să adauge propria teamă de-a abandona o ţară în braţele haosului financiar, iar la sfârşit să tragă concluzia dacă e cazul sau nu să ne dea bani.
Chiar dacă refuză, FMI o va face într-un mod foarte diplomatic – sub forma unei amânări „până când noile măsuri vor fi funcţionale”. O formulare care ar limita pagubele. Vestea bună este că, într-adevăr, pagubele pot fi limitate în timp. Dacă Guvernul, aceasta sau altul, ia în sfârşit decizii bune.
Care sunt variantele Guvernului, de la răul cel mai mic la răul cel mai mare:
Salarii. În linia politică pe care şi-a asumat-o până acum, guvernul ar trebui să taie şi mai mult din salariile bugetare. Evident, o tăiere uniformă nu mai este nici posibilă, nici acceptabilă. O variantă o reprezintă concedierile imediate pentru un număr de câteva sute de mii de bugetari. Fe după regula ultimii veniţi-primii plecaţi, fie după regula eliminării personalului contractual – peste jumătate de milion, fie după orice alt criteriu care se poate aplica rapid.
Altă variantă este aplicarea imediată a legii salarizării unitare, care deocamdată este într-o fază de tranziţie până când salariile mici le ajung din urmă pe cele mari. Dacă tăierile ar fi făcute acum, ar scădea şi mai mult salariile mari din administraţie şi din zona ordinii publice, însă ar rămâne pe loc cele din educaţie şi sănătate.
Sigur, există şi varianta cu adevărat curajoasă politic în care sunt tăiate toate investiţiile şi toate achiziţiile de bunuri şi servicii, care ar ucide întreaga clientelă politică.
Taxe. Scenariul vehiculat ca alternativă la reducerea de salarii şi pensii presupunea o creştere a TVA la 24% şi a cotei unice la 20%. Şi în acel scenariu era o prevăzută o scădere a salariilor bugetare, cu 20%, dar menţinerea pensiilor. Asta înseamnă că o eventuală creştere a taxelor ar trebui să fie destul de apropiată de nivelul anunţat iniţial.
Creşterea taxelor însoţită de o scădere a salariilor bugetare este o soluţie chiar mai proastă decât prima variantă de austeritate, pentru că efectul psihologic ar fi devastator. Economia nu s-ar mai putea baza nici pe producţie, nici pe consum. Deci, nu s-ar mai putea baza pe nimic.
Inflaţie. Dacă executivul nu vrea sau nu poate să rezolve lucrurile la nivel contabil şi pierde finanţarea externă, ieşirea o reprezintă inflaţia, controlată sau necontrolată.
Inflaţia controlată presupune o reducere a dobânzii BNR, care să alimenteze statul cu bani ieftini. Costurile reale ar fi însă suportate de toată populaţia, prin intermediul preţurilor, iar excesul de bani ar antrena şi o depreciere a monedei naţionale. Sigur, pentru varianta asta guvernul ar avea nevoie şi de acordul puţin probabil al BNR.
Inflaţia necontrolată poate însă apărea indiferent de voinţa BNR. Când devine limpede că statul nu se mai poate finanţa iar cursul valutar o ia razna, nimeni nu mai are încredere în economie iar preţurile încep să crească accelerat.
Fie că e controlată, fie că nu, inflaţia ar fi catastrofală pentru economie iar efectele ar fi plătite cel puţin un deceniu de acum.
Dobânzi. Ar fi principala armă a BNR împotriva unui derapaj al preţurilor şi al cursului valutar. O dobândă de politică monetară mărită ar aduce în continuare capital străin în România, însă mai ales speculativ şi nu neapărat în buzunarele statului. Şi aici ar apărea costuri: recesiune prelungită timp de ani de zile, alte valuri de reduceri salariale la stat şi mai multe falimente în sectorul privat.
Avantajul faţă de inflaţie este că această soluţie nu strică foarte mult, pe termen lung, structura de afaceri. Dimpotrivă, companiile vor fi mereu gata pentru un start rapid. Cele care supravieţuiesc.
Încetare de plăţi. Dacă celelalte variante nu sunt suficiente, România va fi în situaţia să aleagă ce plăţi să nu mai facă. Nu ar fi un şoc atât de mare pe cât pare. Deja, statul întârzie plăţile de mai bine de un an către companiile cărora îi datorează bani. La fel, tăierea de salarii în forma în care va intra în vigoare echivalează cu o încetare parţială de plăţi. Când nu vor mai fi bani suficienţi, statul va ajunge iar în situaţia de-a decide ce să plătească şi ce nu.
Abia în momentul în care statul nu mai poate face plăţi externe, falimentul devine oficial. Statul ar scăpa de datorii relativ mici, însă capitalurile străine fără de care România ar rămâne subdezvoltată nu se vor mai întoarce aici decenii la rând.
