Perjovschi pune degetul pe rănile Bucureştiului

Dan Perjovschi, ale cărui desene au decorat clădiri prestigioase ale lumii explică pentru România Liberă cum pot fi reconsiderate punctele cheie ale Bucureştiului şi cum poate fi salvat spaţiul public al oraşului.

Desenele lui Dan Perjovschi, deşi efemere, reali­zate mai ales în cretă, au fost văzute de sute de mii de oameni, de la americani şi canadieni până la japonezi sau australieni. Mesajele lui sunt de actualitate şi ating teme delicate, de la politică, la războaie sau la globalizare. Unele din chestiunile pe care le abordează deseori sunt viaţa privată, spaţiul public, li­bertatea/îngrădirea individului, publicitatea.

„Graffiti înseamnă democraţie”

„Partea democratică a Zidului Berlinului e cea cu graffiti, partea care nu era pictată, era în dictatură. Asta trebuie să gândească primarul Oprescu şi toţi politicienii români: graffiti înseamnă democraţie.

Pentru graffiti nu poţi să asiguri un spaţiu special, pentru că este ceva care te irită, este un strigăt al unor tineri care-şi afirmă dorinţa de a vorbi. Este un act de libertate, ar trebui preţuit. Pe de altă parte, tag-urile apar în general pe clădiri abandonate, pe un loc neglijat de administraţie…

Ţin minte că în Piaţa Univer­sităţii noi eram golanii şi pe noi ne asociau cu promiscuitatea, cu drogurile. Aşa fac azi şi cu grafferii. Mie nu-mi plac tag-urile, nu-mi place ceva pe care cineva îşi pune numele. Mie îmi plac stencil-urile, adică lucrurile care spun o poveste, au atitudine, care m-ar putea critica pe mine sau pe Băsescu. Problema este că acum vezi un tag de ăsta pe perete şi te uiţi cu atenţie şi este o reclamă la un produs.

Există o practică de rezistenţă urbană – toate mişcările astea skateboard, muzică alternativă – au apărut şi au cucerit teritorii care nu li s-au dat. Între timp, oraşul şi comerţul, fiind deştepte, recuperează asta şi le vinde. România este ţara cu cele mai scumpe biciclete din lume, numai de astea şmechere. În Olanda sunt numai jafuri, ăia nu-şi arată statutul social prin bicicleta cu care merg.

Se tot vorbeşte de reforma edu­caţiei. Păi, ăsta e limbajul nepotului lui Oprescu. Oprescu poate să-l interzică cât vrea, că neposu’ tot o să facă graffiti, înţelegi? Ce faceţi, porniţi lupta cu propriii voştri nepoţi? E vorba de un tip de limbaj vizual, pentru că totul se leagă: skateboardul meu, t-shirtul meu şi graffitul pe care îl fac sunt într-o relaţie. Nu trebuie să se creadă că spaţiul li se cuvine grafferilor, dar nici altora. La Revoluţie lumea a scris «Jos cu dictatura!». Era un graffiti. Acum ce faci? Dai o lege să interzici asta?! Şi pe următorul dictator cum îl dăm jos?”

Casa Poporului: „Parcul ăla îngrădit ar trebui să fie public”

„Până la urmă, spaţiul e unul de negociere. Nu trebuie neapărat să facem categorii de tipul «în centru nimic şi pe blocuri, în cartiere, totul». Trebuie să avem nişte reguli minimale, de convieţuire şi discuţii pe spaţiul public. Nu sunt de acord, de exemplu, ca în faţa Casei Poporului să fie parcare. Faptul că cineva poate să închirieze spaţiul ăla pentru mine nu este o justificare. Acolo trebuie ca cetăţenii oraşului să voteze dacă vor sau nu aşa ceva în centru. E o chestie de civică. Iar parcul ăla îngrădit ar trebui să fie un parc public, e al poporului pentru că este Casa Poporului. Şi argumentele lor sunt slabe. La Senatul american te duci până în buză. Când vrei să intri în clădire, eşti controlat, dar poţi să atingi zidul când vrei.

Ar trebui să fie un loc public. Nu văd de ce trebuie ca eu să plătesc zeci de kilometri închiriaţi pentru dosarele CNSAS – unde se dau bani de la buget unui privat care dă spaţiu pentru aceste dosare – şi de ce să nu le punem în Casa Poporului pe gratis. O grămadă de instituţii stau în alte case închiriate când avem Casa Poporului. Problema este că tot ce se leagă de istorie, de analiza unei societăţi şi de convieţuire urbană şi-ar putea găsi loc în acest spaţiu, care ar trebui regândit arhitectural, cu intervenţii majore.

Dar noi încă nu ne-am lămurit relaţia cu istoria noastră. Nici Anca Petrescu nu şi-a lămurit-o, ea e încă mândră de opera domniei sale. Eu n-aş dormi noaptea prea uşor să ştiu că 3/4 din poporul român a trebuit să-şi piardă dinţii sau să facă foamea ca să plătească casa asta. Şi apoi, sunt oameni care au trăit pe dealul ăla, cărora le-ai dărâmat casele, ăştia trăiesc. Cum mă duc eu, parlamentar, la lucru, când ştiu că cineva mă blestemă în fiecare zi?”

Parcări: „L-aş obliga pe cel care îşi parchează jeepul pe trotuar să meargă cu copilul pus în cărucior”

„Cetăţeanul de la bloc înţelege spaţiul public cam aşa: taie din bucata verde ca să-şi parcheze maşina. Eu îl înţeleg, dar şi el trebuie să mă înţeleagă. Ce-mi pasă că tu nu ai avut loc decât pe trotuarul meu! Pe ăla care îşi parchează jeepul pe trotuar în felul ăsta l-aş obliga – ca în America sentinţelor ciudate – să meargă prin Bucureşti cu copilul pus în cărucior. No, treci tu, să te văd, cu propriul tău copil! Dacă administraţia nu saltă maşinile, ar trebui ca orice maşină parcată pe trotuar să aibă dreptul să fie zgâriată. Trebuie să fie dur, să vedem câţi oameni ar mai parca aşa.

Noi nu am avut o cultură urbană a spaţiului public românesc, care a avut şi el o revoluţie. Oamenii care au murit, cei care au forţat sau au impus democraţia în ţara asta au fost pe stradă. Deci strada trebuie respectată în acest fel. Să fie festivalul berii în faţa Ateneului, dar în acelaşi timp locul ăla să nu fie dominat de acel fel de discurs. Noi avem oraşe vechi europene cu pieţe în centru, în timp ce în America oraşele sunt cu străzi paralele şi perpendiculare, este foarte greu să te orientezi, nu mai au un suflet, totul este pulverizat. Ăsta e felul de societate de acolo, al nostru e altfel, e ierarhic, are piaţa în centru, păstrează sau respectă o ordine.”

Lipscani: „Dacă merg restaurante franţuzeşti, de ce să nu ai şi grătare cu mititei?”

„Dacă lumea nu are timp să gândească, sunt unii plătiţi să facă acest lucru. Am scris un text despre faptul că Banca Naţională şi Erste Bank, cele mai tari bănci din România, au între ele pe Lipscani o gaură unde e istoria oraşului Bucureşti şi peste care cetăţenii oraşului aruncă chiştoacele. Păi, dacă voi, cei cu bani, nu sunteţi în stare să puneţi un capac transparent la ruinele alea şi le lăsaţi să se degradeze, ce îmi spuneţi voi mie? Şi pe urmă toată strada Lipscani ar trebui să apară în orice ghid internaţional şi să spunem «haideţi să vedeţi minunăţia Bucureştiului!» Păi aia să le arăt?!

Lumea care mă vizitează este impresionată, vede case şi lucruri speciale, o arhitectură interesantă, o incursiune de-a lungul secolelor care surprinde într-un mod plăcut. Marile bulevarde din care dai în cartiere mai mici, cu căsuţele lor… E interesant, şi atunci de ce să nu păstrezi asta? Aşa este şi cu marea discuţie cu Lipscanii, vrei să faci o buticărie ca oriunde în lumea asta, să crezi că eşti în Austria. Dar pot fi spaţii comerciale, pot fi şi restaurante, poate fi şi altceva. Eu nu aş avea nici o problemă să păstreze locuri în care se fac mititei. Care e problema cu grătarele? Pentru că asta e cultura mea de aici, eu nu am fost paraşutat din marele Paris!

Trebuie cu totul ras şi pe urmă să punem numai restaurantul Rembrandt şi Hotelul Van Gogh? Dacă merg restaurante franţuzeşti şi indiene, de ce să nu ai şi mititei?”

Piaţa Universităţii: „Nici preşedintele nu ar trebui să vorbească acolo”

„M-am enervat foarte tare când în Piaţa Universităţii a apărut o mare reclamă la whiskey. Dar până la urmă asta este libertatea, au murit unii, ca să pună ăla reclama pe bloc. Dar acum ce e prea mult, e prea mult. Nu vreau o religiozitate a spaţiului public sau a locului unde oamenii au murit, dar totuşi… Este istoria noastră şi unii au fost destul de nebuni să moară pentru ea. Ar merita un pic de graţie, de grijă. Chiar nu sunt deloc de acord cu Piaţa Universităţii aşa cum e, ar trebui să rămână în afară. Nici preşedintele să nu vorbească acolo cu oamenii, nici alte partide, să o lase în pace aşa cum e ea şi să ne scutească de discursurile publice şi politice. Şi aş avea o foarte mare grijă la ce fel de reclame se pun acolo. Ar trebui protejată, să nu se permită celor care au bani să cumpere orice metru pătrat. Nu cred că într-un oraş adevărat se poate pune o reclamă cât toată casa. Când critic reclamele, nu critic ideea, pentru că reclama în­seam­nă iarăşi libertate, dinamism. Când sunt builboard-urile goale e nasol, înseamnă că e criză. Excesul mă deranjează foar­te tare. 

Oamenii care trăiesc sub banner

„Faptul că am bani să închiriez un banner cât casa… nu am înţeles-o niciodată, ştii că sunt nişte oameni care trăiesc după banner şi care nu mai văd cerul. Probabil că vor bani, dar pot să-mi exercit puterea pe care o am ca să le acopăr sau nu? Nu-mi ajunge acoperişul, îmi trebuie şi fereas­tra lor. Sau ăia cu condimentele, puneţi-vă inimile pe geam… dar tu cine eşti? Îmi vinzi chimicale şi vrei să arăţi clar locul unde ai făcut crime, că asta ai făcut, mi-ai băgat în copii chimicale. Şi lor li se pare foarte tare campania şi şmecheră, sunt încântaţi de ea. Cred că ar trebui să se simtă uşor jenaţi de acest lucru.”