Pionier, aveam doar trei copii graşi în şcoală; şi, fiind aşa de rari, au devenit rapid ţinta bătăii de joc. Situaţia, după ce România a intrat pe curba dezvoltării, s-a schimbat: acum avem 4,5 milioane de obezi. China se loveşte de o problemă similară: peste 20% din copiii chinezi sub 7 ani au un surplus de greutate şi nici adulţii tineri nu stau mai bine. În statele dezvoltate, obezitatea este o problemă mai ales a clasei muncitoare, a celor care „mănâncă de la fast-food-uri”, cum se zice, care beau bere şi se duc la meciuri. Pe scurt, în ţările emergente sau bogate, grăsimea în exces este în special o problemă a săracilor sau a celor care încep să se ridice economic; bogaţii au bani să mănânce sănătos şi bio, să cumpere salate italieneşti asortate, carne slabă de peşte sau de vită pe care s-o mănânce fără pâine sau cartofi prăjiţi; de asemenea, au o cultură a indiferenţei faţă de tentaţiile alimentare ale societăţii de consum, care, prin forţa lucrurilor, lipseşte în rândul celor care au scăpat de puţin timp de foamea animalică, atavică, din stomac; când am ieşit în anii ’90 din ţară, pur şi simplu nu mă puteam abţine să cumpăr în neştire din supermarket, să arunc bani pe chestii ieftine şi proaste, pentru că altele nu-mi permiteam. Nu întâmplător, cei mai mulţi graşi nu locuiesc în centru, ci în cartierele sărace, precum Ferentari, sau foarte amestecate, gen Colentina; stereotipul răutăcios despre „cocalar” se referă la „burtosul” cu lanţ la gât şi ceafă groasă „de buldog”. De asemenea, cea mai săracă etnie din România, cea romă, are o problemă serioasă cu obezitatea; e deprimant câţi oameni graşi au apărut în zonele defavorizate ale Capitalei. În ţările sărace, burta e un semn al succesului; a fost şi în România, în anii ’90. În anii din urmă, a devenit semn de sărăcie. Acum e recesiune; o să fie şi mai mulţi oameni graşi?