Dezbaterile legate de mutarea Lupoaicei din Piaţa Romană m-au făcut să mă gândesc la monumentele şi statuile din Capitală, mai exact, la cele de după ’90. Nu mă refer atât la calităţile lor estetice, ci la ce ce impresie lasă: de sărăcie lustruită, materiale proaste şi lux ieftin, în genul contrafacerilor de la Europa sau a castelelor din Strehaia: ca să reiau titlul unui proiect care a reprezentat România la Bienală, „low budget monuments”, „monumente la cost redus”. Tinicheaua lor imită sau „se opune” polemic monumentelor grandioase dintre războaie – dar fără să convingă. Sunt întâi statuile austere, ascetice, „antimonumentaliste”, ale lui Mircea Spătaru – Iuliu Maniu (Piaţa Revoluţiei) şi Nicolae Bălcescu (Parcul Izvorul Rece).
Ceea ce unora le sugerează „spiritualizare” mie îmi lasă senzaţia neplăcută de economie de materiale – la fel ca statuia lui Corneliu Coposu din Parcul Revoluţiei, care, în loc să beneficieze de un soclu, e pur şi simplu înfiptă într-un pilon. Sunt apoi statuile reciclate, cum e contrafacerea de la Universitate înfăţişându-l pe Caragiale – vechii statui a lui Lenin i s-a dat capul jos şi i s-a lipit unul nou-nouţ. Onţanu a scos din depozitele primăriei o oroare comunistă dedicată răscoalei din 1907, a lustruit-o şi a reamplasat-o în Parcul Morarilor. În Piaţa Eminescu, acelaşi edil a plantat nişte lalele de metal, „Izvorul vieţii”: sunt sigur că în câţiva ani or să ruginească, e în logica românească a lucrurilor. Anul trecut, de pildă, au început să cadă dalele de faianţă de pe monumentul din Piaţa Sfânta Vineri, o monstruozitate pioasă care marchează locaţia bisericii demolate în 1987. „Memorialul Holocaustului a început să ruginească încă de la vernisare”, observă arhitectul Augustin Ioan – şi tot el se întreabă dacă materialele paupere sunt parte din concept.
