Daca autoritatile de la Bucuresti ar recunoaste deschis ca acordul de imprumut-mamut de la o serie de institutii internationale, sub monitorizarea FMI, a fost o comanda externa, lucrurile ar fi foarte simple. Asa am fost fortati sa facem, asa am facut! Nu trebuie cine stie ce inventivitate pentru a argumenta nevoia imprumutului, iar in ce priveste consecintele, acestea cad in capul celor ce au dat comanda (ca la armata!). Daca insa autoritatile de la Bucuresti nu recunosc ca acordul de imprumut a fost o comanda externa, sugerand ca ar fi fost concluzia la care ar fi ajuns o analiza a domniilor lor, trebuie, macar de forma, demonstrata nevoia imprumutului si, inca si mai si, evidentiat modul in care acesta face bine economiei. Pai, sa luam cifrele oficiale. S-a apreciat ca, pentru a avea si in 2009 macar situatia economica de anul trecut (deci fara crestere economica), necesarul de finantare pe ansamblul tarii ar fi fost de circa 50 miliarde euro.
Din acestea, vreo 15 miliarde euro ar reprezenta necesarul nou de finantare pentru acoperirea unui nou deficit de cont curent in 2009 la nivelul celui din anul anterior. Se putea lua in considerare o injumatatire a acestui necesar nou, in conditiile prabusirii importurilor din cauza recesiunii, devalorizarii leului si scumpirii creditarii. Dar ramanea restul! Acesta, in valoare de vreo 35 miliarde euro, constituia necesarul de refinantare, adica sume de platit in contul datoriilor scadente in 2009 (inclusiv dobanzile aferente) si care, ca sa nu iasa net din Romania, ar fi trebuit sa fie "rostogolite" cu intrari corespondente. Din cele vreo 35 miliarde euro, aproximativ 10-11 miliarde euro reprezentau serviciul pe 2009 al datoriei pe termen mediu si lung (credite plus dobanzi), iar 24 miliarde euro constituiau datorii pe termen scurt (sub un an). si-acum, atentie! Din serviciul datoriei pe termen mediu si lung, statului ii reveneau de achitat doar 1,6 miliarde euro. Atata!
O parte ceva mai mare era obligatia financiara a unor firme private cu capital autohton. Dar grosul constituia rambursari (credite plus dobanzi) din partea unor firme straine din Romania. si, oricum, toate cele 24 miliarde euro pe termen scurt erau obligatii de plata ale unor firme private straine din Romania (banci si societati nebancare, adica din servicii, industrie si comert). Deci numai o parte derizorie din necesarul global de finantare externa era al unor entitati romanesti (stat, firme private si populatie), grosul coplesitor fiind al unor entitati straine. Acestea isi finantasera expansiunea in Romania cu bani din strainatate (in general, din tarile de origine), finantare ce a incetat, practic, in 2009. Aceasta este problema reala! Este o diversiune sa se pretinda ca imprumutul luat de statul roman ar fi pentru finantarea problemelor de plati externe ale Romaniei, fiind de fapt pentru continuarea finantarii firmelor straine din Romania in contextul intreruperii finantarii lor din partea actionarilor lor straini.
Acest lucru este aratat de datele insele. Ca ar fi cazut leul daca nu se lua imprumutul este adevarat! Dar nu putem sa nu observam ca acesta este chiar santajul cu care firmele straine (banci si societati nebancare) au obligat statul roman sa se imprumute el pentru a le oferi in continuare finantare. si este o diversiune si mai mare de a se pretinde ca s-a angajat imprumutul-mamut pentru a finanta firmele autohtone si populatia din Romania. Acestea nu au datorii externe! Au datorii catre banci cu capital strain, dar aflate pe piata locala. Adica au datorii interne! Alta gasca, alta traista! si, inca si mai important, atat firmele autohtone, cat si populatia sunt, cu restante absolut derizorii, in grafic cu platile. Firmele romanesti si populatia nu au probleme de plati fata de strainatate! Mai mult, atat populatia, cat si firmele romanesti nu au probleme de plati nici chiar fata de bancile straine din Romania!
Buba este la capitalul strain din Romania ramas fara finantare de la mama lui. si care, pentru a nu pierde vreun sfant, a pus, prin santajul cu caderea leului, statul roman sa le asigure finantare in continuare, pe cheltuiala contribuabilului roman. Capitalul strain – pentru care de fapt s-au luat banii de la FMI si Comisia Europeana si care stia ca banii sunt pentru el – se va repezi pe fondurile din imprumutul extern si le va inghiti pe nemestecate chiar in acest an. Cele mai nesatioase vor fi societatile nebancare din comert, servicii si cate sunt pe ici, pe colo in industrie. Acestea se vor grabi sa captureze banii de pe piata, indiferent daca ii vor folosi sa-si continue expansiunea proprie aici sau daca ii vor trimite la societatile-mama din strainatate. Bancile straine din Romania – carora le revine "oficial" grosul banilor prin eliberarea, gratie imprumutului extern, a rezervelor minime obligatorii de la BNR – au insa problema ca toata lumea este cu ochii pe ele.
Captive in Romania in asteptarea rambursarilor interne din partea populatiei si a firmelor autohtone romanesti, bancile straine vor oscila intre trimiterea banilor dobanditi la bancile-mama si reluarea creditarii. Din punctul de vedere al banilor din imprumutul extern luat de statul roman, abordarea pe care o vor alege bancile este insa cu totul lipsita de importanta. O data ce banul din imprumutul extern se va afla la dispozitia bancilor straine din Romania, se va produce aceeasi mutatie dramatica, indiferent la ce vor folosi bancile banii: problema finantarii lor pe termen scurt va fi preluata de statul roman si se va transforma intr-o problema pentru acesta pe termen mediu si lung. Plata revine contractantului imprumutului extern. Adica statului roman, respectiv contribuabilului roman.
