In valtoarea evenimentelor si stirilor create de criza globala, e dificil sa-ti pastrezi capul limpede si sa-ti mai dai seama ce se intampla cu adevarat. Dar daca facem un pas in spate (lucru mai usor de realizat in zilele in care pietele sunt inchise), obtinem o imagine mai curata si ni se contureaza si politicile care se impun.
Pentru a schita decorul scenei pe care evoluam, voi face trei observatii. In primul rand, cei din tarile avansate au trecut probabil de ce era mai greu in aceasta criza. Terenul inca mai este minat, existand pozitii necunoscute de CDS (credit default swap, instrumente derivate pentru transferul riscului de credit) sau pierderi ascunse prin bilanturi, dar e foarte probabil ca am lasat in spate zilele cele mai groaznice, cu piete financiare inghetate si marje obscene de risc.
In al doilea rand – din pacate –, criza financiara s-a extins in tarile emergente. Trecand frontierele, realocarile abrupte de portofolii nu creeaza doar crize financiare, ci si crize ale ratei cursurilor de schimb. Daca adaugam diminuarea productiei in statele avansate, atunci ni se infatiseaza tabloul complet al suferintei economiilor emergente, cauzata de combinatia dintre credite mai scumpe si cererea redusa la exporturi.
In al treilea rand, in economiile avansate, loviturile incasate la capitolul avere si, mai mult, spectrul unei noi Mari Depresii i-au facut pe oameni sa taie masiv din cheltuieli. Ei si-au revizuit planurile de cheltuieli si au amanat achizitii, asteptand sa treaca perioada nesigura. Rezultatul a fost o scadere brusca a productiei si o crestere a somajului, iar acestea au alimentat din nou teama fata de viitor, ducand la noi reduceri de cheltuieli.
Sa trecem acum la politici. Daca am caracterizat corect evenimentele, atunci setul corect de politici se contureaza foarte clar:
Primo: masurile luate deja pentru a repara sistemul financiar trebuie rafinate si consolidate. Unul dintre efectele pozitive ale zilelor fierbinti de criza din octombrie a fost ca guvernele s-au speriat atat de tare incat au intrat in actiune pe frontul financiar. Bancile centrale au oferit cu generozitate lichiditati.
Dar guvernele si-au dat repede seama ca problema principala era solvabilitatea. Ele s-au angajat sa initieze programe destinate achizitiei de active (pentru a limpezi balanta institutiilor financiare), recapitalizarii (pentru a se asigura ca aceste institutii, daca sunt solvabile, pot opera si continua sa acorde imprumuturi) si garantarii (pentru a asigura deponentii si pe unii dintre investitori ca fondurile lor sunt in siguranta).
Schema de baza a acestor masuri exista acum, dar aplicarea lor a fost in multe cazuri la voia intamplarii. Lectiile crizelor bancare din trecut ar fi putut fi invatate mai repede. Desele schimbari de directie din cadrul unora dintre programe, in special in SUA, au dezorientat pietele si i-au tinut pe investitorii privati sa stea pe margine si sa astepte o clarificare a politicilor inainte de a se implica intr-o relatie cu institutiile financiare. Nu ma indoiesc ca in cele din urma experientele vor duce la programe coerente. Dar am pierdut ceva timp.
Secundo: statele cu piete emergente trebuie sa fie ajutate in a se adapta la criza financiara. Nu se pune doar problema de a le oferi lichiditate, astfel incat sa-si mentina cursurile de schimb pe fondul unor iesiri masive de capital. Multi investitori care pleaca nu se vor intoarce pentru o perioada mai mare de timp, iar aceste tari trebuie sa accepte acest fapt si sa se adapteze in consecinta.
In unele cazuri, ele pot face aceste lucruri de unele singure, astfel incat e nevoie doar de un sprijin de lichiditate pentru a evita prabusirea cursului de schimb si pentru a le crea posibilitatea de reajustare. In alte cazuri, iesirile de capital au inrautatit doar situatii deja dificile. Aceste tari au nevoie de ceva mai mult decat simpla lichiditate – au nevoie de ajutoare financiare pentru a lua masuri de ajustare.
Dar sunt derulate masurile corecte de asistenta? Da si nu. Pentru unele tari, principalele banci centrale au oferit acces la lichiditate prin linii de swap. FMI, la randul sau, a creat o noua facilitate pentru obtinerea de lichiditati, oferind tarilor care se precalificau posibilitatea aproape neconditionata de a solicita si de a primi fonduri.
Pentru moment, aceste instrumente au fost suficiente. Dar masurile de sprijinire a lichiditatii trebuie sa fie gandite pe o baza mai cuprinzatoare si mai coerenta. Cand vine vorba de tari care au nevoie de mai mult ajutor, FMI indeplineste o functie naturala. Mai multe state au obtinut deja fonduri prin intermediul programelor de imprumut. Un motiv rezonabil de ingrijorare este insa daca fondurile disponibile nu vor fi cumva epuizate inainte ca aceasta criza sa se fi terminat.
Terzo: guvernele trebuie sa contracareze scaderea brusca a consumului si a cererii de investitii. In absenta unor politici ferme e foarte usor sa ne imaginam scenarii infricosatoare, in care productia diminuata si problemele din sistemul financiar se alimenteaza reciproc, generand astfel si mai mari reduceri de productie. Este de aceea esential ca guvernele sa se angajeze cat se poate de clar ca vor face tot ce este posibil pentru a elimina acest risc.
Dar pot fi guvernele credibile in acest sens? Raspunsul este ca da. Pragurile deja reduse ale dobanzilor nu ofera prea mult spatiu de manevra in planul politicii monetare. Dar exista destule libertati oferite de politicile fiscale, astfel incat guvernele trebuie sa faca foarte repede doua lucruri. In primul rand, in tarile unde exista acel spatiu de manevra in plan fiscal, guvernele trebuie sa anunte expansiuni fiscale credibile; noi – la FMI – credem ca, per total, o expansiune fiscala globala de 2% din PIB-ul mondial este si fezabila, si indicata.
In fine, la fel de important, guvernele trebuie sa arate ca vor recurge la noi expansiuni fiscale, in cazul in care conditiile se deterioreaza. Numai un asemenea angajament va convinge oamenii si companiile ca nu ne indreptam spre o noua Mare Depresie si vor incepe din nou sa cheltuie.
Convingerea mea ferma este ca daca aceste politici vor fi urmate, economia mondiala va incepe sa-si revina din criza pana la sfarsitul anului 2009, daca nu chiar mai curand.
