Chuck Palahniuk isi alege subiecte picante, in forta, intrucat este constient ca picanteria face supa buna a zilelor noastre de cititori (si autori). Bantuitii, un roman de povesti (tradus de Rares Moldovan, la Editura Polirom), intentioneaza in mod explicit sa fie asa ceva, narand istoria unei tabere de scriitori in formare (cu porecle ludice sau caustice), adunati de un creier papusar cu abilitati manipulatoare performante (Whittier). Participantii sunt urmatorii (mirati-va, fiindca aveti de ce): Sfantul Fara-Mate, Mama Natura, Miss America, Lady Zdreanta, Contele Calomniei, Ducele Vandalilor, Directoarea Tagada, Reverendul Fara Dumnezeu, Sora Justitiara, Bucatarul Asasin, Tovarasa Latrau, Agentul Ciripel, Veriga Lipsa, Contesa Clarviziune, Baroneasa Degeratura, Domnisoara Hapciu. Plus doamna Clark, asistenta lui Whittier. Este vorba despre un atelier prelungit si concentrat de creative writing in proza (dar conceput ca loterie mozaicata), justificat ca o ceremonie mantuitoare: participantii trebuie sa scrie capodopera prin care sa se poata justifica autobiografic in fata lumii, fiindca toti au abandonat ceva in realitatea cotidiana (familii, slujbe, pozitii), toti sunt excentrici si relativ marginali si toti spera intr-o revelatie macar minima a unui paradis creator autentic! Atata doar ca ravnitul paradis creator este gazduit intr-un spatiu sumbru si obstructionant, conditia participantilor fiind mai degraba aceea a unor ostatici-cobai carora Whittier le livreaza o teorie anti-tabu: claustrati in subterana igrasioasa, intr-un regim sado-maso, eroii se vor elibera de prejudecati si de propria lor viata netraita, fiind siliti sa scrie intru mantuire artistica si existentiala! Daca ravnitele capodopere vor fi scrise in rastimpul de trei luni de zile, cobaii vor revedea lumina zilei cu brio, ca invingatori. In caz invers, insa, nu este limpede care ar fi soarta celor pe care Whittier experimenteaza si care, pana la urma, accepta ei insisi sa se supuna conventiei de laborator experimental. Eminenta cenusie a acestui show de subterana isi insceneaza moartea, de la un punct, pentru a putea fi spectatorul predilect al automutilarii, ereziei si hybris-ului cobailor sai umani. Fireste, el reinvie, in final, intrucat misia sa demonica a fost implinita cu aplomb. Colonia scriitoriceasca sechestrata se doreste a fi un echivalent pestrit si strident al faimosului cvintet de odinioara de la Villa Diodati (Byron, Shelley, Mary Shelley, plus inca doua personaje), iar atatarea epica este de a comite istorii monstruoase (este invocat si ritualul din 1001 de nopti, insa doar formal). Patronul Whittier explica logica taberei exclusiv prin intermediul violentei si a foamei de violenta. Ceea ce intereseaza, ca motivatie, stimul si efect (artistic) este atrocitatea, abominabilul, oroarea, intrucat artele poetice se cuvin sa fie predominant si programatic agresive. Este exclus riscul ca tonele de agresivitate sa fie satioase si sa plictiseasca, Whittier considerand ca agresivitatea cu tendinta (in sensul artei cu tendinta) este singurul motor care poate schimba lumea. Este promovata, de altfel, o teorie justificativa legata de sado-masochismul coloniei de scriitori in formare: oroarea individuala si colectiva tine de contextul mai larg al vremurilor si de o cultura a violentei care este pe buzele tuturor si se manifesta in gesturile tuturor. Nu este de mirare, de aceea, ca povestirile scrise de autorii-cobai au toate subiecte extreme: masturbare, masaj orgasmatic, ipocrizie high-life, falsitate mass-media, perversitati, crime, manipulare sexuala, automutilare, voyeurism sexual, papusi gonflabile, transsexualitate, canibalism etc. Lumea descrisa de Palahniuk este demonstrativ dezabuzata, iar acest lucru este un viciu de constructie, intrucat dezabuzarea programatica si continua devine fada in cele din urma. Cititorul se satura, e ghiftuit la maximum… In experienta mea de cititor selectiv si clasificator pentru o Biblioteca stranie, romanul lui Palahniuk a fost dificil de parcurs, intrucat, desi incitant ca subiect, este scris pompieristic si cu riscul garantat al unei palavrageli socante. Adesea, subiectul pulverizat se confunda cu stilul extrem pulverizat, autorul fiind adeptul exagerat al literaturii facuta din verbe, dupa cum singur marturiseste. Desi interesant si alert, Bantuitii mi se pare a fi mai degraba un avorton al filmului Gothic de Ken Russell si un relativ avorton al Pranzului dezgolit de William Burroughs (fireste, nu stiu daca Palahniuk a avut in vedere, fie omagial, fie caustic-ironic, aceste doua modele). Pompierismul stilistic al autorului, oricat de inteligent, mi-a lasat un gust atos, a ceva nu indeajuns digerat, scuipat spumos in gura cititorului. Cred ca Palahniuk are succes in principal pentru subiectele pe care si le alege cu iscusinta si ingeniozitate, dar stilul sau parca aleatoriu poate irita si sufoca. In ce priveste optiunea mea pentru un citat, nu a fost greu de ales si gasit, totul la Palahniuk fiind, tematic vorbind, sangeros sau provocator in acest roman: "Ne vom crea propria noastra orgie incestuoasa cu oameni si animale, despre care sa barfeasca lumea." Dixit.
Am pus aceste doua subiecte in aceeasi pagina tocmai pentru a evidentia contrastul dintre memorialistica de detentie, ceva deci trait, interiorizat si redat auster, si fantezia deliranta a unui autor de succes care, desi provenit din spatiul rasaritean, nu stie ce sa mai faca pentru a fi cu orice chip orginal, derapand in kitsch si mimand pana la a la profana ideea de creatie si suferinta. (red.)
