Declaratia presedintelui Bush de acum cinci ani privind "misiunea indeplinita" in Irak a fost in aceeasi masura aroganta, precum actuala sa evaluare, conform careia strategia cunoscuta sub numele de "Surge" a asigurat o victorie strategica majora in razboiul impotriva terorismului, este fantezista. Aventura din Irak nu este doar cel mai lung si costisitor razboi din istoria Americii – economistul Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel, a prezentat o estimare socanta de 3 trilioane de dolari –, dar este si conflictul cu cele mai putine rezultate concludente.
Razboiul a pulverizat societatea irakiana, dizolvand-o intr-un covor format dintr-o sumedenie de petice etno-sectariene. Strategia "Surge" isi va epuiza forta mai devreme sau mai tarziu, iar irakienii, paralizati de violenta si coruptie, vor fi in continuare incapabili de a-si unifica politica. Pentru ca armata irakiana nu este in stare sa preia fraiele de la americani, violentele jihadiste si interetnice vor erupe in mod cert din nou. Asa cum exprima recent colonelul irakian Omar Ali, comandantul batalionului irakian de la Mosul – punctul focal al insurgentei actuale –, "fara americani ne-ar fi imposibil sa controlam Irakul".
Razboaiele sunt intotdeauna, asa cum le definea Winston Churchill, "un catalog al gafelor". Judecata istoriei fata de Irak se va apleca, de aceea, mult mai indeaproape asupra gradului in care razboiul si-a indeplinit obiectivele strategice de a reconstrui un Orient Mijlociu dupa imaginea democratica a Americii si de a consolida pozitia hegemonica a Statelor Unite in regiune, neoprindu-se prea mult asupra pretului in sange si bani.
Din punct de vedere strategic, razboiul a fost un esec complet. Un caz limpede de supraintindere imperiala, razboiul a supus armata americana la un efort extraordinar, a subminat statura morala internationala a SUA si reputatia sa in Orientul Mijlociu, i-a amenintat sever economia si a aratat prietenilor si dusmanilor SUA limitele puterii americane.
Cea mai serioasa consecinta neintentionata a razboiului este ascensiunea unei provocari puternice siite la adresa aliatilor sunniti ai Occidentului din zona Orientului Mijlociu. Distrugerea Irakului ca putere regionala a inmanat hegemonia din Golful Persic – regiune a carei importanta strategica pentru interesele occidentale nu poate fi exagerata – regimului siit islamist al Iranului pe o tipsie de argint.
Pe ruinele dictaturii lui Saddam Hussein, americanii au ajutat in Irak la crearea primului stat arab dominat de siiti, stat ce poate foarte bine deveni aservit ambitiilor regionale ale Iranului – o calamitate de dimensiuni istorice pentru aliatii sunniti ai americanilor. Recenta vizita in Irak a presedintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad a transmis americanilor un mesaj fara echivoc: perspectiva ca SUA sa obtina vreodata macar un nivel moderat de stabilitate in Irak a ajuns sa depinda de fortele raliate Iranului.
Dificultatile pe care America le intampina nu doar in Irak au contribuit decisiv la ambitiile nucleare ale Iranului. Acesta se considera acum imun la un atac american impotriva instalatiilor nucleare, deoarece problemele americanilor in Irak si opozitia tot mai mare fata de razboi in Statele Unite constituie pentru Teheran un semnal ca strategia americana a razboaielor preventive a esuat.
Dar, indiferent de cat de radical
ar fi regimul iranian, el nu este sinucigas. De aceea, amenintarea reprezentata de un Iran care dispune de capacitati nucleare nu provine atat din inclinatia sa de a incepe un razboi nuclear cu Israelul, ci din capacitatea de a-si proiecta in mod eficient puterea regionala. Un Iran nuclear ar putea chiar ameninta capacitatea SUA de a proiecta forta militara conventionala in zona Golfului in momente de criza. Nu trebuie exclusa nici posibilitatea ca Iranul sa fie tentat sa-si urmareasca ambitiile regionale si prin furnizarea de material nuclear catre grupuri teroriste apropiate de Teheran.
Daca America a obtinut ceva prin razboiul din Irak, atunci este doar o incurajare a celor care doreau sa modifice status quo-ul din regiune. Exact acelasi rezultat l-a avut si prost conceputa cruciada a lui Bush de instaurare a democratiei in lumea araba. Spre deziluzia sa, Bush a fost nevoit sa descopere ca orice exercitiu de democratizare este condamnat la a deschide larg usile unor islamisti antioccidentai, indiferent ca e vorba de Fratia Musulmana in Egipt, partidele siite din Irak sau Hamas in Palestina.
America a trebuit sa abandoneze in final fanteziile legate de democratii arabe de tip occidental, dar in mod ironic americanii au lasat Iranul sa poarte torta democratiei in regiune. Iranul a recunoscut foarte repede ca alegerile libere sunt cel mai sigur mijloc de subminare a regimurilor proamericane din Orientul Mijlociu.
Un alt efect al razboiului din Irak a fost ca America a ignorat procesul de pace israeliano-palestinian. sansele ca administratia Bush sa-si poata mobiliza aliatii sunniti "moderati" din regiune pentru a salva o pace israeliano-palestiniana au cazut prada unei axe regionale conduse de Iran, care include Hamas, Hezbollah si Siria. Toate aceste forte sunt ostile unei Pax Americana in Orientul Mijlociu si toate au aratat pana acum o remarcabila indarjire in a ignora preconditiile stabilite de americani pentru un dialog.
Incapacitatea Americii de a inspira popoarele din Orientul Mijlociu, conduse fara exceptie de autocratii sprijinite de SUA, nu reprezinta chiar o stire de ultima ora. Noutatea este ca puterea americana si-ar putea pierde si capacitatea de a le intimida.
