Ce sanse are noul vehicul electoral al lui Traian Basescu, PD-L, sa castige viitoarele alegeri? si ce sanse are acest nou partid, totodata, sa nu devina al treilea esec al schimbarii, dupa CDR si D.A.? Sunt acestea doua corelate in vreun fel? Cand pesimistii de sfarsit de an prezic ca votantul autonom si de buna-credinta se pregateste sa voteze – din nou! – raul cel mai mic, sa examinam cu realism sansele ultimei forme de reincarcare a "schimbarii", Partidul Democrat-Liberal.
In primul rand, as vrea sa spun ceva despre diabolizarea cu anticipare a unui partid prezidential. Daca Franta poate avea o majoritate pentru presedinte, nu pricep de unde vine atata ipocrizie romaneasca pe tema asta. Pretentia ca presedintele sa fie apolitic pe timpul mandatului este absurda. Mitterrand a fost cat se poate de socialist si Chirac cat se poate de gaullist cata vreme au fost la Elysée, conducand din umbra vechile lor partide, ca si guvernul. Acesta e semiprezidentialismul. Asa functioneaza si nu poate functiona altfel. E adevarat, merge prost combinat cu sistemul electoral proportional, care produce largi coalitii, in care intra si partide ce nu au legatura cu presedintele. Faptul ca Traian Basescu vrea sa schimbe acest sistem pe unul ca in Franta este perfect logic, este singura cale de a degripa motorul nostru constitutional. O schimbare de sistem electoral este dificila, dar este oricum mai usoara decat una de Constitutie. Spun inca o data clar si raspicat pentru toti cei care refuza sa priceapa: o schimbare radicala de Constitutie in Romania este imposibila, iar a-i cultiva publicului ideea ca numai asa putem guverna bine este o recunoastere a unui impas total. Cei care cred ca solutia este sa scape de Basescu si sa ne faca republica parlamentara ignora in plus si tendinta europeana catre democratie directa. Votantilor europeni li s-a cam facut lehamite de partide si de reprezentanti. Vor lideri pe care ii pot alege direct si sanctiona direct. Alternativele la Sarkozy si Basescu sunt Haider si Becali. Avem de ales intre un populism democrat si moderat si unul extremist si radical. Nu e numai o alegere romaneasca, dar e mai clara la noi datorita furiei populare contra unei clase politice corupte, care depaseste media europeana, desi si acolo tendinta e aceeasi. De vreo cativa ani barometrul international al Transparency International arata ca partidele si parlamentele sunt universal percepute drept cele mai corupte institutii ale democratiei. Cei care dau vina pe romani ca sunt prosti nu sunt, ca de obicei, la curent cu ce se intampla in restul lumii.
Asa ca, lasand deoparte armata de propagandisti voiculescieni, nimeni nu are de ce sa se streseze de aparitia unui partid prezidential. Presedintele are nevoie de o majoritate in Parlament si de un prim-ministru cum are Sarkozy, cu care sa poate lucra.
Dar are potential partidul nou-format sa ofere acest vehicul? Alegerile europene au aratat un PLD care a cules nemultumitii de PNL (mai ales) si PD (pe ultima suta de metri). Dar fapt e ca sondajele de doi bani ale unor baieti care isi arata calitatea academica masurand la "Zece pentru Romania" entitati despre care orice student stie ca nu e corect sa le masori au supraestimat serios tabara prezidentiala. Agregand PLD cu PD, ea a fost supraestimata cu circa 10% din totalul votantilor si un sfert din electoratul ei, eroare foarte mare.
35% reunit al partidului prezidential nu va deveni usor 50% si in nici un caz acest lucru nu se va intampla automat, doar prin sustinerea presedintelui. In sisteme proportionale de vot nu intalnim asemenea majoritati – acest argument din politica comparata spune totul. Fara un sistem uninominal pur, care sa manufacturizeze o majoritate mai mare a primului partid, 35% nu e suficient, mai ales ca relatia cu UDMR nu e buna si UDMR continua sa fie condus de aripa cu probleme, nu de Peter Eckstein Kovacs. Nici 40% nu e grozav, dar, in sfarsit, un 42-45% ar fi suficient.
Poate constructia electorala a lui Stoica, Boc si Stolojan sa reuseasca aceasta performanta? La ora si pe planurile de azi, eu cred ca nu. Pentru ca a fi in partidul prezidential nu are numai avantaje. Mesajul presedintelui nu e unul de dezvoltare in acest moment, ci mai ales unul anticoruptie, luat de la societatea civila. Acest mesaj are si dezavantaje. El inseamna ca partidul prezidential va fi cantarit cu mare atentie si orice probleme de integritate marite cu lupa de adversari. E si firesc: daca candidezi sub semnul integritatii, trebuie sa te supui primul la probe in acest sens. Or, la ora asta, de la Filip la Pinalti, exista multe vulnerabilitati ale acestui partid. De rezolvarea lor depinde factorul-cheie al votului, mobilizarea votantilor. Am o presimtire ca, daca avem de ales intre Norica Nicolai si Elena Udrea ca ministri, electoratul urban va sta frumusel acasa. Nu e nevoie sa fii doctor in comportament electoral ca sa pricepi atata lucru. Sa fiu in locul acestui partid, as face primul ce nu au facut celelalte, as face un juriu de onoare cu personalitati din afara, care sa rezolve asemenea probleme.
A doua mare problema va fi disciplina. Diversi comentatori incearca sa acrediteze ideea la noi ca un partid trebuie sa fie democratic. Asta e pur si simplu o prostie care le arata ignoranta. In democratii vechi precum Anglia statutele partidelor nu sunt democratice. Un partid eficient este ierarhic si disciplinat, nu ca PNL, unde Orban si ceata lui fac ce vor ei, nu ce vrea Tariceanu. Democratia functioneaza doar ca si control pe verticala, la alegeri o data la cativa ani. In rest, mesaj unitar, iar partidul hotaraste cine iese in public cu el: asta e reteta succesului.
Beineinteles, in afara de mai multa integritate si disciplina, mai exista si alte lucruri. Dar numai acestea sunt esentiale, si toate celelalte se pot rezolva mai usor. Daca le rezolva pe astea, partidul prezidential nu va ramane prezidential doar cu numele. Iar de restul problemelor mai avem timp sa ne ocupam.
Dr. Alina Mungiu-Pippidi este presedinte SAR si profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
