Adina Nanu este autoarea singurei istorii a costumului, publicata in Romania, "Arta, stil costum", care va reeditata in toamna.
Pana la sfarsitul lunii noiembrie, la Centrul Cultural Metropolitan pentru Tineret, puteti vizita expozitia "Retro", cu rochii din trei secole.
O aventura de clan: rochii primite de la prieteni si de la rude, expozitie organizata impreuna cu fiica si cu nepotii.
–Cand auzim de moda, suntem convinsi ca e vorba de superficialitate. De ce se intampla asa?
–Am predat multi ani istoria artelor, pana cand mi–am dat seama ca aceasta poate fi privita mult mai interesant si mai amuzant daca pui in centrul fiecarui stil chiar omul.
Exista ipocriti care considera ca moda este o frivolitate, o pierdere de timp si de bani si de energie. Eu sunt profund convinsa ca se poate face arta si in domeniul costumului asa cum se poate face arta in orice domeniu, daca il consideri intr–adevar un mijloc de expresie total. Ce inseamna asta?
si in artele vizuale, ca si in poezie, ai niste senzatii tactile, simti auzi ceva, ca mirosi sau gusti.
–Ca la rochia de roscove de jos, care chiar miroase cand te apropii.
–Sigur ca da. Insa chiar in afara mirosului efectiv, exista o anumita senzatie de dulce, de amar, in orice caz care are legatura cu respingerea sau atractia fata de imagine. Daca este vorba de costum, lucrurile astea conteaza foarte tare. In aceasta expozitie, unul dintre punctele de atractie este tocmai ca avem de–a face, ca respiram in acelasi aer cu obiecte autentice. Chiar daca eu nu sunt foarte incantata cand vad pe cineva punand mana pe un costum.
Dar numai vazand un obiect foarte aproape de tine, stiind ca intre tine si el nu exista o vitrina, receptionezi toate aceste impulsuri mult mai acut. Atunci ai senzatia ca te intorci in timp, ca, de exemplu, in sala asta te afli in plin secol XVIII, iar in sala de alaturi la sfarsitul secolului al XIX–lea, devine mult mai acuta. Istoria costumului nu trebuie sa fie ceva arid, cu date si batalii, ci ceva foarte atragator.
–Se caracterizeaza prin ceva anume moda romaneasca?
–Concluzia mea, personala, este ca, in primul rand, romanii au gust. E de ajuns sa privim costumele nationale vechi – vorbesc de cele autentice, nu de cele care se gasesc prin shop–uri – pentru a vedea cat de fin se acordeaza niste nuante foarte subtile: griul, cu negrul, cu rosul inchis. Am inceput expunea cu cateva costume vechi nationale, pe care eu le iubesc foarte tare. Au intr–adevar o demnitate si o noblete care amintesc de costumele de la curtile domnesti. Fara indoiala ca croielile sunt foarte vechi. Exista dovezi, cum e Columna lui Traian, ca dacii se imbracau in haine din panouri tesute rupte pe fir. Peste aceasta structura de croiala s–a asternut o ornamentatie imperiala, a Bizantului. Tot ce inseamna broderie nu face decat sa exprime o anumita relatie intre taranii romani si natura. Fac o mica comparatie cu un costum maghiar. Acesta din urma a mers mai strans legat de costumul orasenesc. La un moment dat, sub influenta stilului rococo de secol XVIII sau a romantismului de mai tarziu, pe costumele maghiarilor, chiar si ale celor din Transilvania, poti sa recunosti floricele, frunzulite. La noi, pentru ca tot secolul XVIII a fost sub modelul Imperiului Turcesc, oamenii de la sate au preferat sa–si copieze vechile costume ale bunicilor pentru a evita modelul timpului. Simteau ca e vorba de o ierarhie politica. Aceasta geometrizare care se vede in toate podoabele, pe fote, pe ii este un fel de evocare a legilor universului, un fel de distantare de lumea trecatoare, de frunza care trece si se duce. Bun, asta in ceea ce priveste costumele populare, pana la acest stop al secolului XVIII. Inainte insa costumele care se purtau la noi la curtile domnesti erau foarte in pas cu moda. Alexandru cel Bun, de exemplu, apare intr–o broderie cu o palarie identica cu cea a regelui Frantei, Carol al VII–lea, iar stefan cel Mare, in Evangheliarul de la Humor, are un costum italienesc.
In secolul XIX, cam de la 1848, a existat o dorinta la fel de infocata ca si cea de astazi de a fi considerati europeni. Toata lumea vorbea si scria frantuzeste, este adoptata moda frantuzeasca – se pot vedea si in expozitie: crinolinele, birouasul rococo, corsetul, evantaiele din dantela, batistele din dantela. In expozitie, poate fi vazut batista sotiei generalului Cernat, cel care a condus armatele romane la 1877 si care a fost strabunicul soacrei mele. Sau: oglinda venetiana a sotiei lui Alecsandri, care poarta initialele ei, Paulina Alecsandri. Racordarea la cum se imbracau oamenii in Apus e un fenomen care trebuie neaparat observat. La sfarsitul secolului, doamnele s–au imbracat cu rochiile cu turnura, ca aceasta care poate fi vazuta in expozitie.
–Cum era facuta turnura?
–Cand femeile s–au saturat de crinoline, care erau facute pe cercuri metalice, au fost scoase cercurile. Scotandu–se cercurile, au ramas rochii cu foarte multa stofa. Asta a fost stransa la spate si legata cu funde. Efectul este extrem de artistic. Adaugandu–se ceea ce se numeste in analiza plastica un centru de interes, la spate, toata silueta a devenit mult mai sculpturala. Daca pana acum femeia era interesant de privit dintr–o parte si din fata, acum era intesanta si din spate. In plus, avand si putina trena, daca doamna se misca intr–o parte, trena ramanea in urma, buclele parului la fel si toata silueta aducea un pic cu un tirbuson.
–Ce materiale au dominat secolul al XIX?
–Nu par facute de mana de om. Nu vorbesc de dantele si broderii, toate facute de mana. Sunt atat de impalbabile, incat eu nici nu–mi explic prezenta lor in aceasta perioada, decat facand apel tot la literatura. Baudelaire spunea la un moment dat – era vorba tot de finele secolului XIX – ca o femeie trebuie sa para ca este inger, zana, orice, numai o femeie sanatoasa si prezenta, nu. Adica acest caracter diafan al vestmintelor trebuia sa se rasfranga asupra femeii, care trebuia sa fie o aparitie de vis.
–Care credeti ca este perioada cel mai greu de digerat din istoria modei si cea din care e cel mai dificil sa reciclezi elemente? Mie, de exemplu, anii ’80 mi se par cei mai dificili din acest punct de vedere.
–Da, si eu cred asta. Anii ’80 au fost foarte amestecati. Pe de o parte, anii ’80 inseamna postmodernism. Inseamna tocmai iesirea din functionalismul care a inceput dupa primul razboi mondial. Cand femeile si–au scurtat fustele, si–au taiat parul si si–au impins cordonul pe sale ca sa nu se mai marcheze talia. Cand mobilierul s–a simplificat foarte tare. Cand scoala Bauhaus si Le Corbusier au propus constructiile facute din beton armat. Acest functionalism a durat si a tot progresat in decursul secolului XX. Geometrismul regulat al anilor ’20 a fost inlocuit in anii ’60 de un fel de linii aerodinamice, tot functionale, care trebuia sa faca vizibila chiar actiunea. In momentul in care ceasurile nu si–au mai aratat toate rotitele pentru ca devenisera eletronice, nu a mai fost atat de important sa marchezi functia.
Pe de alta parte, daca inainte se spunea "Less is more", adica simplificarea ar fi o clarificare a sensului, pe urma s–a spus "Less is bore". Plictiseala asta a avut drept consecinta inspirarea iarasi din trecut. Modernistii tocmai se laudau ca nici o constructie cubica nu repeta vreun templu cu coloane sau altceva. Dupa anii ’80, joaca a fost mult mai libera. Asa a inceput sa evolueze si costumul. Parazile de moda nu au mai fost simple prezentari de moda pe care oamenii le–ar putea copia, ci au fost experimente de creatie vizuala.
– Iar Gianni Versace spunea tot atunci ca nu crede in bunul gust.
–Toata lumea a descoperit atunci kitsch–ul, care a devenit amuzant. A inceput apelul esteticienilor pentru acele mici bucurii provocate de bibelouri, chestii ieftine, care ar fi o prima treapta pentru accesul la arta mare.
–Daca anii ’80 sunt cea mai dificila perioada in epoca modei, care este cea mai inconfortabila?
–Corsetul, fara discutie, care era si nesanatos. Pentru expozitie, am avut un corset original la indemana, dar nu am gasit nicaieri un manechin care sa aiba o talie destul de fina. Am cioplit pur si simplu un manechin, i–am scos din material ca sa–l incapa corsetul.
–Cea mai confortabila cred ca a fost, la vremea ei, moda anilor ’20. Rochiile ti le faceai singura, in doi timp si trei miscari, fara maneci, cu falouri drepte. In plus, rochiile erau infinit mai ieftine decat cele dinainte. Pentru ca nu erau brodate, nu erau imbogatite cu nimic, materialul era mai comun. Pentru comoditate, anii ’20 au fost un pas urias.
Celalalt pas urias a fost in anii ’60, cand a aparut mini–jupe si cand au aparut blugii.
–Blugii au aparut o data cu moda hippie sau aceasta a venit dupa?
–Dupa, dupa. Blugii au fost prima revolta a tinerilor, a adolescentilor…
–Care a inceput in America.
–In America, bineinteles. La noi mai venea cate o pereche de blugi in pachet, si atunci Militia reactiona nefavorabil. Chiar e comic, pentru ca, initial, blugii au fost facuti pentru muncitori, pentru minerii care cautau aur. Niste salopete groase, facute din panza cu care taranii francezi isi faceau bluzele de lucru. Adolescentii americani s–au imbracat in blugi ca sa le faca in necaz parintilor, dar au stat acasa, continuand sa beneficieze de ceea ce le ofereau parintii. Numai afisandu–si aceasta libertate, care era doar vizuala. Tot atunci, Brigitte Bardot umbla cu picioarele goale pe strada, vorbea urat, spunea "Il est interdit d’interdire", deci a fost un fel de lupta pentru libertate. Ei, la noi daca te imbracai in blugi se intelegea ca esti de partea americanilor, deci de partea cealalta a cortinei de fier.
–A existat o moda hippie in Romania?
–Aici, dupa modelele din revistele straine, s–au facut imprimeuri cu flori. Eu am pastrat rochia mamei mele si rochita fiicei mele, deci bunica si nepoata. Bunica a facut rochii pentru amandoua, dintr–o carpa foarte ieftina pe fond bleumarin, presarata cu floricele roz. La bunica, floricelele formau in fata o dunga verticala, care trebuia s–o faca sa para mai subtire, iar la fetita formau bordura fustei crete.
Au fost numai ecouri, foarte palide. In revistele de moda din anii aceia, la noi o singura data am intalnit cuvantul hippie, dar legat de publicitatea la fabrica de nasturi.
–Ce reviste de moda se citeau atunci?
–Era "Modern". Chiar sunt prietena cu fosta directoare a acestei reviste. "Modern" a fost pusa pe picioare la repezeala. Intorcandu–se dintr-o vizita in America, Gheorghiu–Dej a fost intampinat la aterizare de o multime de muncitoare de la fabrici: toate legate la cap, cu broboade, ca tarancile. Ingrozit, Dej a cerut sa se faca o revista de moda. Prietena mea, care era jurnalist si facuse artele plastice, a fost imediat solicitata sa–si adune un colectiv si au facut o revista de moda.
–A existat un boom in moda romaneasca?
–Tot ce s–a intamplat in moda universala, de la al doilea razboi mondial pana in anii ’90, l–a noi s–a produs in surdina. La noi nu putem vorbi de o moda foarte eleganta decat in anii interbelici. Lumea era foarte eleganta, combinezoanele erau brodate de mana. Orice femeie, chiar daca nu avea venituri mari, isi cumpara in fiecare sezon intre trei si cinci palarii.
–Totusi, veniturile nu erau o problema? Ma gandesc caaceste rochii nu erau tocmai ieftine?
–"La petite robe noire" a fost propusa de Coco Chanel ca o solutie. Adica o rochie de baza, nici lunga, nici scurta, dar mai degraba peste genunchi, care sa poata fi imbracata de dimineata pana seara. Schimbandu–i accesoriile, puteai foarte bine seara sa faci fata unei iesiri la restaurant sau in alta parte. In plus, existau modiste de toate categoriile.
–Imi amintesc ca si inainte de revolutie existau atelierele de croitorie particulare, neoficiale, pentru cunoscatori.
–Inainte de ’90 a mai fost un fenomen foarte interesant: Fondul Plastic. Artistii plastici, care traiau cumva, pentru ca statul le mai cumpara cate o pictura, cate o sculptura, simtind pe pielea lor ca nu au cum sa–si varieze infatisarea intr–un mod cat de cat elegant, s–au apucat sa creeze ei. Am aici una din celebrele fuste crete, care era facuta din america, incretita, apoi stransa ca atunci cand storci bine o rufa, legata cu un siret, bagata intr–un cazan unde fierbea apa si astfel era atacata fibra. Cand o scoteai, nu se mai calca, ramanea creata, ca un fel de panza topita. asta e exat procedeul de la tara cu panza topita, unde se topeste fibra, se increteste si ramane asa. Fustele astea erau foarte gingase, foarte feminine.
–Cum erau vopsite?
–Printr–o tehnica asemanatoare cu cea a baticului, care se vede foarte bine la bubu–ul african. Inainte de vopsire, fusta era incretita foarte tare si cusuta cu ata. Tesatura era inmuiata in vopsea si tinuta foarte putin. Acolo unde era incretita si cusuta, nu apuca sa intre vopseaua. Cand se usca si se descretea, ramaneau zonele nevopsite. Astea actionau ca un ornament. Ca o bordura.
La Fondul Plastic se mai patentase un model, in special pentru soacre si pentru neamurile de la nunta. Era o mica platcaa la gat, facuta dintr–o tesatura foarte pretioasa, gasita prin pod, prin rochiile bunicii. Restul rochiei era din catifea sau din ceva uni, incretit, in asa fel incat sa se potriveasca pe orice conformatie.
Un fenomen foarte interesant a fost in anii ’90, cand s–a descoperit ca SIDA este un fel de ciuma a vremurilor noastre. Cand medicii au spus deschis ca singurul fel in care se poate evita boala este monogamia, a inceput sa se puna pret pe statornicia relatiilor maritale.
–si cum a influentat asta moda?
–Creatorii de moda au inceput sa faca prezentari de garderobe in afara timpului. Primul efect a fost o atenuare a cochetariei femeii. Femeile si–au facut coada, s–au incaltat in bocanci – bocancii aia, purtati vara, fara ciorapi – , s–au imbracat in panza groasa, a fost un fel de miscare antifrivola. M–a amuzat foarte tare ca unul dintre cei mai indrazneti creatori americani, Calvin Klein, a facut publicitate unui parfum pe care l–a botezat "Eternity". Nu bucuria de o clipa, ci legatura eterna. Pentru ilustrare, a folosit imaginea unei familii.
–Pentru a ajunge si la "fantoma comunismului", care "bantuie" expozitia: era lumea atat de lipsita de imaginatie?
–Lumea era speriata. Dupa al doilea razboi mondial, mai ales dupa ’47, daca ieseai cu o blana, puteai sa ajungi cu ea acasa taiata. Acea lupta de clasa, instigare la invidie si ura, functiona. Atunci cei care se imbracau elegant erau priviti urat. In fond, la revolutia franceza, care a fost primul lucru pe care l–au facut nobilii? si-au lepadat hainele de matase, brodate, si s–au imbracat cu hainele servitorilor. Asa s–a intamplat si la noi: domnii au renuntat la palarii si le–au inlocuit cu sepcile, femeile au renuntat si ele la palariutele cochete si si–au pus broboade. In expozitie, vedeti taiorul cel mai strivt posibil, geanta, care a fost a matusii mele, asezata asa cum o purta Ceauseasca, in fata, ca si ea venea de la tara. Iar cartela este simbolul epocii. Imi amintesc foarte bine cum am stat o noapte intreaga in fata unui magazin de incaltaminte pentru ca anuntasera ca aduc pantofi cu crep.
–Se imbraca bine romanii la ora actuala?
–De fiecare data cand vin din strainatate in Romania, redescopar sensibilitatea vizuala a romanilor. Foarte rar vezi pe strada culori agresive. Ultima baba de pe strada isi alege, din cateva toale cate are acasa, doar pe alea care nu se injura intre ele.
–Ce nu ati combina niciodata?
–E o intrebare capcana. Pentru ca astazi, orice se combina cu orice.
–Nu mai exista tabuu–uri, de genul nu combini maro cu negru?
–Dar de ce? O blanita maro pe o catifea neagra… Totul depinde de ceea ce vrei sa–l faci pe celalalt sa simta, de nuanta, de proportii.
