Nu trebuie crezut că drumul cercetării în domeniul IT în România a fost o linie dreaptă, deseori deciziile au fost urmarea unor adevărate confruntări care au depăşit graniţele tehnologiei şi economiei. Cum au fost luate aceste decizii, care au fost dedesubturile politice, le aflăm din cartea “Un institut pentru istorie – Semicentenarul Institutului pentru Tehnica de Calcul”, Editura Excel XXI Books.
România a avut tradiţii importante în cercetarea şi realizarea de calculatoare electronice din prima şi a doua generaţie (CIFA, DACIC, MECIPT) însă lumea a evoluat repede şi producerea de calculatoare a trecut la faza industrială cu firme puternice producând în serii mari calculatoare pentru calcule ştiinţifice, gestiune, automatizări iar România, din fericire, a realizat repede că este nevoie de calculatoare în economie. Iar aceasta deoarece în acea perioadă a anilor ’60 (mai) erau ascultate vocile oamenilor de ştiinţă, specialiştilor şi profesorilor. Astfel, la iniţiativa unor a dintre aceştia, avându-l în frunte pe Mihai Drăgănescu s-a adoptat de către guvern în 1967 “Programul de dotare a economiei naţionale cu echipamente moderne de calcul şi de automatizare a prelucrării datelor” ce prevedea crearea unui institut de specialitate, fabrici de profil, întreprinderi de service, institute de informatizare, centre de calcul, centre departamentale, etc. Comisia guvernamentală formată pentru dotarea economiei naţionale cu echipamente moderne de calcul şi de automatizare a prelucrării datelor îl avea ca preşedinte pe Ilie Verdeţ, pe atunci prim vice-prim ministru.
FELIX C-256
“Deciziile din acei ani se luau de sus în jos şi deseori nu erau cele mai bune. Dar una a fost cu sigiranţă bună. S-a hotărât ca toate colectivele care au realizat calculatoare să fie reunite în noul institut (Institutul de Tehnică de Calcul – ITC, n.red.)”, spune Vasile Baltac în cartea menţionată.
Calculatoare dezoltate în ţară sau licenţă?
În baza aprobării programului se duceau tratative pentru achiziţionarea de licenţe de fabricaţie pentru calculatoare electronice. “Am fost întrebat dacă sunt de acord cu crearea unei industrii de calculatoare, dacă da, pe ce bază, licenţă sau calculatoare dezvoltate până atunci în ţară. Am răspuns că mi se pare normal să se ia o licenţă, cercetarea de la noi neproducând până atunci un calculator care să facă faţă cerinţelor şi neexistând experienţa necesară pentru o fabricaţie de serie industrială precum şi tehnologiile moderne pentru circuite integrate, circuite imprimate multistrat. În acei ani de război rece acestea erau sub strict control (embargo) al statelor occidentale fiind considerate de natură a întări capacitatea militară a statelor Tratatului de la Varşovia”, continuă povestea Vasile Baltac.
Prima sarcină majoră a ITC-ului a fost asimilarea în fabricaţie a calculatorului IRIS 50 a cărui licenţă a fost achiziţionată de la firma franceză CII în anul 1968. Desigur că prietenia dintre Ceauşescu şi De Gaulle a fost la baza acestei decizii, ca şi în cazul licenţei Renault pentru maşinile Dacia. Mai era însă şi alt aspect. IRIS-50 fusese dezvoltat în cadrul aşa-numitului Plan Calcul, adoptat în Franţa în 1966 şi aprobat personal de generalul De Gaulle. Era o reacţie a Franţei pentru întărirea independenţei sale în domeniul calculatoarelor, după ce administraţia SUA refuzase industriei nucleare franceze licenţe de export pentru calculatoare IBM şi CDC (vârful de atunci).
O decizie salutară a fost faptul că nu s-au mai cumpărat (în continuare) licenţe ci s-au dezvoltat serii de calculatoare pe baza licenţei iniţiale prin cercetări proprii.
IBM vs.IRIS
Primii ani din deceniul ’70 au fost marcaţi de o confruntare între două aripi puternice politic: cea a industriaşilor avându-l ca lider pe Ilie Verdeţ şi cea a economiştilor condusă de Manea Mănescu, amândoi accedând în perioade diferite până la poziţia de prim-ministru. Tabăra Verdeţ susţinea ideea unei industrii naţionale, cea a lui Manea Mănescu dorea să importăm calculatoare IBM. “Ceauşescu era adeptul industrializării şi cum, datorită embargoului, nici IBM şi nici alte firme nu ne ofereau tehnologie de fabricaţie, oferta lui De Gaulle din 1968 a fost salutară deşi rămânea problema compatibilităţii cu IBM dar în acele vremuri fiecare constructor îşi ţinea astfel captivă baza de clienţi. Domeniul calculatoarelor era de mare viitor şi cele două tabere luptau pentru controlul lui”, spune în continuare Vasile Baltac.
Şi într-adevăr s-a dat o adevărată bătălie în care au fost implicate multe persoane politice importante la acea vreme (Ştefan Bârlea, Paul Constantinescu, Mihulecea, etc.), s-a dat şi un decret publicat în MO care dădea culoar echipei pro IBM dar neaplicat iar în cele din urmă decizia a fost luată, bineînţeles, de către Ceauşescu care a decis pentru licenţă şi diversificarea gamei FELIX. “Dacă s-ar fi cumpărat numai calculatoare de la IBM restricţiile valutare ar fi redus ulterior drastic numărul acestora iar în perioada neagră a anilor ’80 cu interzicerea valutei vest am fi cumpărat doar câteva calculatoare nefiabile din ţările estice”, spune Vasile Baltac.
În China se foloseau calculatoarele FELIX
În 1975 în China s-a hotărât modernizarea economiei prin folosirea calculatoarelor electronice. În urma cercetărilor întreprinse au observat că în acel moment existau în lume calculatoare (compatibile) IBM şi…calculatoare FELIX produse în România (firma franceză de la care cumpărasem licenţa dispăruse de pe piaţă). Cum eram prieteni la cataramă (mai ales după “celebrele” teze din aprilie ale lui Ceauşescu), chinezii au hotărât să se informatizeze şi cu calculatoarele noastre şi astfel între anii 1975-1985 a înflorit un important comerţ, în care România livra Chinei sisteme de calcul “mari şi puternice” FELIX C-512 (aşa erau considerate la acea vreme) iar mai târziu şi minicalculatoare Coral, INDEPENDENT 102-F, micorocalculatoare M-18 şi CUB-Z.
Asistenţă tehnică la Hefei în anul 1985
“În 1975 am predat un curs despre FELIX C-256 la Institutul de Aeronautică din Beijing. Într-o încercare de a promova unitatea de discuri magnetice dezvoltată la noi (în ITC, n.red.) am afirmat că nu am primit licenţă de fabricaţie din cauza embargoului şi atunci am proiectat singuri echipamentul. A doua zi într-un moment solemn am fost informat că în ziua precedentă avuseseră învăţământ ideologic unde au dezbătut “exemplul eroicilor cercetători români, care dacă americanii nu le-au dat licenţă au dezvoltat echipamentul cu forţe proprii”, povesteşte cu haz Vasile Baltac.
Exportul de calculatoare în China a necesitat o asistenţă tehnică de mare anvergură şi astfel mii de specialişti români din ITC, FCE, IIRUC, ICI sau centre de calcul au ajuns în această ţară unde nu era uşor de ajuns în acei ani. Mai mulţi cercetători de la ITC au participat la o specializare pentru microprocesoare în Franţa în anii ’80 iar la încheierea perioadei de studiu au fost invitaţi la cina festivă de către organizatori la un restaurant chinezesc, la mare modă atunci. La masă românii au apucat beţişoarele şi au început să mănânce cu nonşalanţă chinezeşte, francezii rămânând bouche bée.
