Nu de puține ori nu avem tăria de a ne asuma situații din viață și atunci dăm vina pe celălalt pentru toată nefericirea noastră. Pentru liniștea ta emoțională, însă, astfel de conflicte trebuie asumate, altfel vei fi copleșit de stări de anxietate, teamă, nesiguranță în viitor.
Subiectul mi-a fost inspirat de o întâmplare. Într-un pub, unde mersesem cu prietenele, la o masă distanță de a noastră, erau doi domni care păreau conectați la discuția noastră de femei. La plecare, unul dintre ei vine la mine, mă privește și îmi spune: „Ați pronunțat cumva «sărăcie emoțională» la un moment dat?”. Da, vorbisem despre oameni săraci emoțional. Părea impresionat și trăia o revelație. Mi-a mulțumit și, recunoscător, a plecat șovăind. Parcă își găsise răspunsul la ceva ce îl măcinase, părea mai luminat. A luat ce avea nevoie să-și ia din „întâlnirea” cu noi.
Trăirea vinovăției
M-am gândit că uneori cuvintele acționează ca un pansament sau ca sarea pe rană. Însă, alteori, cuvintele coagulează. Adună în jurul lor un conflict, un repertoriu emoțional, un tip de relație disfuncțională, motivele apărărilor față de anxietăți, sentimente de vinovăție, dezgust, rușine, o stare de spirit și o stare fizică generală.
Pentru a fi mai explicită, expun câteva situații de viață sau crâmpeie de discuții dintre oameni, din relațiile lor.
„Tu ești vinovat/ă pentru tot!”, spune un bărbat femeii, și invers. Când plasezi în Tu sentimentele nedorite în universul interior, când Tu este doar un ecran proiectiv pentru emoțiile conflictuale proprii, când Tu este ca un coș de gunoi sau un closet pentru neputințele personale și dificultățile de a trece de crizele interioare, Eu devine din ce în ce mai sărac emoțional și într-o totală lipsă de contact cu propriile sentimente. Sentimentele sunt scoase în afară, înstrăinate, ca și cum creatorul acelor sentimente ar fi fost un altul, nu Eu. Proiectorul eșuează în contactul cu afectele, emoțiile și sentimentele, cu propriul sine și viața emoțională, că e ceva în el însuși care îl va face oriunde și oricând să fie la fel. Se teme să-și trăiască vinovăția că el este creatorul eșecurilor personale, responsabilitatea că are o contribuție sadică la întâmplare, violența și ostilitatea față de ceilalți oameni. Nu știe că a trăi vinovăția este o mare capacitate, care îl va face mai bogat emoțional și mai în contact cu Eu și Tu ca fiind diferiți, cu conflictul interior care datează din propria istorie personală și că acolo își va găsi rezolvarea, cu posibilitatea că poate răni și cu dorința de a repara atunci când rănește sau dezamăgește.
Sursa fericirii
„Nu am fost fericit lângă tine. M-ai făcut nefericit.” Cu această povară plasată pe umerii celuilalt, scapă de poziția de subiect care își trăiește propria viață. Crede că, dacă schimbă persoana, schimbă și universul interior propriu, trăindu-se ca o carcasă goală, vidată, care caută să fie umplută de mintea și sentimentele celuilalt. O persoană care nu va reuși să fie în contact cu faptul că sursa fericirii este în el însuși și că sursa nefericirii este tot în el însuși. Dacă ne localizăm sursa fericirii și nefericirii în interiorul nostru, putem, puțin câte puțin, să avem acces la nemulțumirea sau dezamăgirea pe care o ducem cu noi de mici copii și care ne cangrenează viața prezentă, dacă nu începem cu curaj să o rezolvăm. Mă gândesc la un bărbat care, atunci când a fost născut, părinții lui au divorțat. Motivul fericirii venirii lui pe lume a fost umbrit, chiar furat, de motivul nefericirii destrămării familiei. A mers la 2 ani și a vorbit după vârsta de 3 ani. Nu știe unde să-și localizeze sursa fericirii sau nefericirii, în interiorul lui sau în mediu, la mamă sau la soția actuală, pe care o confundă cu mama. Nu știe unde să o dateze, în prezent sau în istoricul lui de copil. Un om nemulțumit de el însuși, nefericit cu istoria lui de viață, cu cine este el, va genera acțiuni și evenimente prin care să-și continue nefericirea, perpetuând-o oriunde și oricând ar fi.
„De fapt, mă gândesc că nu l-am iubit niciodată pe soțul meu”, spune o femeie care își înșală soțul, cu care are o familie cu doi copii. Pentru a scăpa de vinovăție este dispusă să arunce în neant propria creație, negându-și bogăția emoțională, dorința de viață și dorința de a da viață, care au definit-o. Negându-și momentele frumoase și visele pline de speranță cu care se trezea în fiecare dimineață văzându-și familia. Vitalitatea este scoasă la mezat în favoarea neputinței de a se chestiona în interior. Mai dispusă să omoare decât să se trăiască în toate registrele emoționale care ar confrunta-o cu trăirile depresive, cu infernul interior și cu momentul de criză internă în care se află. Neștiind că poartă în ea germenii suferinței, distrugerii și ai depresiei, la fel se va întâmpla oriunde și oricând va fi.
Depresia de sub preș
Repetarea destinului părinților este o sursă sigură de sărăcie emoțională. O femeie, care este percepută de oamenii din jurul ei ca o fetiță de 14 ani, povestește că atunci când avea 14 ani a suferit că tatăl a înșelat-o pe mama ei. În prezent, fiind mamă a două fete
mici, ea are sentimente de vinovăție doar față de fiica adolescentă a amantului. Blocajul emoțional la vârsta de 14 ani transpare, în primul rând, din percepția oamenilor din mediul ei, însă, în mod evident, este conținut în povestea ei traumatică. Repetă destinul părinților, trăind o viață determinată, cu un destin scris deja, cu sentimente trăite prin delegare, nu ale ei, ci ale tuturor participanților la scena din adolescență.
Acestea sunt doar câteva moduri prin care o persoană se sărăcește, pierzându-și subiectivitatea trăirilor. Sunt oameni care încearcă să scape de conflictul intern, îl scot în afară și îl pun în joc în realitate, găsindu-și subterfugii de a scăpa de trăirile interioare. Care, oricum, îl vor urma oriunde și oricând. Sunt oameni cu depresie, pe care și-o ascund bine sub un triumf al puterii răzbunării, distrugerii, ostilității.
