După două luni de bătălie politică oarbă, premierul şi ministrul de Externe s-au declarat de acord ca preşedintele să participe la Consiliul European. Dar ce se întâmplă dacă Guvernul va refuza să pună în practică măsurile asumate de România la reuniunile UE la vârf?
Decizia Curţii Cons-tituţionale de pe 27 iunie privind reprezentarea României la Consiliul European de vară din 28-29 iunie ar fi trebuit, în principiu, să clarifice câteva dintre zonele de penumbră constitu-ţională în care se situau raporturile dintre preşedinte şi Guvern în privinţa reprezentării externe şi a responsabilităţilor ce revin fiecărei instituţii. Marţi seară, ministrul de Externe, Titus Corlăţean, a declarat că „preşedintele Traian Băsescu va reprezenta România la Consiliul European programat pentru sfârşitul lunii noiembrie, potrivit deciziei Curţii Constituţionale”, dar a ţinut să adauge că „agenda viitorului Consiliu European e una preponderent economică, ceea ce presupune prerogativele Guvernului. La noi, CCR a decis că preşedintele este singurul mandatat să reprezinte România”. Corlăţean a mai precizat în acest sens că este nevoie de o clarificare a competenţelor între preşedinte, Executiv şi Parlament pentru că „această ambi-valenţă oferă posibilitatea unor abuzuri”. În realitate oferă posibilitatea unor lucruri mult mai rele.
Preşedintele reprezintă. Ce face premierul?
Summitul din noiembrie la care s-a referit Corlăţean (22-23 noiembrie) este un summit extraordinar strecurat, la cererea preşedinţiei cipriote, între celelalte două summituri „ordinare” (18-19 octombrie şi 13-14 decembrie), cu un singur punct pe agendă şi cu un singur scop: cadrul financiar multianual (MFF – bugetul european pentru perioada 2014-2020) şi deblocarea negocierilor între ţările contributoare net (Germania, Marea Britanie, Franţa, Olanda) care vor menţinerea acestuia în jurul a 1.000 de miliarde euro şi ţările beneficiare – aşa-numiţii „prieteni ai coeziunii” – Polonia, Ungaria şi România printre alţii care ar dori ca acest trilion de euro să reprezinte baza, nu plafonul bugetar pe care îl doresc vesticii. Decizia privind convocarea summit-ului din noiembrie a fost luată la Consiliul informal pentru Afaceri Generale, care s-a desfăşurat în Cipru pe 30 august – când Corlăţean nu era încă ministru de Externe – şi la care România a fost reprezentată de un secretar de stat din Ministerul Afacerilor Europene, care nu a avut nimic de spus în legătură cu negocierile extrem de dure care se anunţă.
Aşadar, de ce se sunt Corlăţean& Ponta atât de relaxaţi să îl lase pe Băsescu să negocieze o chestiune atât de importantă cum este MFF, când de aceşti bani ar putea depinde succesul sau eşecul guvernării viitoare, despre care sunt convinşi că va reveni USL? Nu există decât două răspunsuri posibile: fie Ponta va accepta consecinţele deciziei Curţii Constituţionale şi, prin urmare, va accepta să coabiteze şi să conducă, în care marile decizii strategice de politică europeană (cu toate consecinţele economice, fiscale şi bugetare) nu le va lua el, ci preşedintele, fie nu are de gând să respecte nici unul dintre angajamentele luate de Băsescu la Bruxelles şi să îşi urmeze agenda proprie, indiferent de Constituţie şi de Preşedinţie.
Summitul din noiembrie are o agendă foarte concretă, dar la fel de importante sunt şi cele din octombrie (unde se va discuta despre uniunea bancară) şi din decembrie (când se va pune pe masă planul unui nou tratat european), la care, probabil, tot Băsescu va participa. Despre aderarea la uniunea bancară nu ştim decât ceea ce a afirmat Florin Georgescu privind caracterul ei „oportun”, dar până şi ministrul de Finanţe a fost precaut cu privire la strategia de adoptare a euro, despre care a afirmat că necesită un „pact politic” ce ar trebui încheiat după alegeri. Până atunci însă, România trebuie să îşi asume câteva angajamente extrem de importante la Bruxelles şi, în condiţiile în care Ponta nu dă semne că are de gând să respecte mandatul prezidenţial, poziţia României în UE pare extrem de vulnerabilă.