Dacă vrei să fii relevant în politica internațională, nu poți participa la o reuniune dedicată egalității de gen și să ratezi summit-ul anti-Statul Islamic, mai ales când Adunarea Generală a ONU din acest an a avut în centru o singură temă: confruntarea pe tema Siriei dintre Statele Unite și aliații occidentali, pe de o parte, și Rusia și aliații ei de partea cealaltă.
Potrivit Înaltului Comisariat ONU pentru refugiați și altor agenții non-guvernamentale care s-au implicat în ajutorarea refugiaților, majoritatea refugiaților sirieni care vin în Europa nu sunt nici săraci, nici needucați. Dimpotrivă, este vorba de oameni din clasa de mijloc, cu educație universitară, care și-au permis să plătească prețurile deloc mici cerute de rețelele de traficanți. Așa se explică și faptul că „sunt bine îmbrăcați” și că vorbesc bine engleză și folosesc telefoane mobile. Din Siria au fugit cei care au putut să o facă, în vreme ce cei mai săraci dintre ei au rămas acasă să înfrunte ororile războiului. În pofida acestor fapte, președintele Iohannis a preferat să reia în discursul său din fața Adunării Generale a ONU aceleași truisme mestecate politic corect de toți liderii fără personalitate despre „rădăcinile conflictelor care includ sărăcia, lipsa de speranță, disperarea (sic!) și excluziunea socială”. Din păcate, războiul din Siria și ascensiunea Statului Islamic (ISIS) nu au aproape nimic de-a face cu sărăcia și excluziunea socială.
Spre deosebire de mulți comentatori, nu considerăm că ONU este o instituție depășită și irelevantă și nici că prestația prezidențială în fața Adunării Generale este un gest pur formal. ONU este disfuncțională și din ce în ce mai lipsită de credibilitate, dar rămâne singurul păstrător al legitimității legislației internaționale, indiferent dacă acesta este un lucru bun sau nu pentru Lume și aceasta este cea mai mare putere a ei. Ca atare, miza acestei Adunări Generale nu a fost Agenda de Dezvoltare 2030 în legătură cu care ONU nu poate face nimic, ci legitimitatea intervenției în Siria. Vladimir Putin a venit după zece ani la ONU pentru a susține teza că, sub legea internațională, singurul guvern legitim al Siriei este cel al lui Bashar al-Assad în virtutea faptului că toți dictatorii sunt legitimi. Occidentalii, în frunte cu Barack Obama, au susținut că Assad s-a delegitimat în momentul în care și-a gazat propriii cetățeni și s-a făcut vinovat de crime de război și crime împotriva umanității. O luare de poziție relevantă din partea României ar fi fost ca președintele să se pronunțe fără echivoc asupra singurei chestiuni care a contat. În schimb, Klaus Iohannis a ales să vorbească despre „sărăcie și excluziune socială” și să se plaseze în afara dezbaterii care contează.
De ce? Prin anumite colțuri se vorbește despre faptul că România continuă să aibă relații cu Guvernul Assad, fiind printre puținele țări ex-comuniste care nu au tăiat punțile cu acest regim. Ceea ce este cert este că în chestiunea siriană România a evitat să adopte o poziție clară și același lucru s-a întâmplat și în Statele Unite. Relevant în acest sens este faptul că președintele a ales să nu ia parte la summit-ul anti-ISIS organizat sub patronajul președintelui Statelor Unite, deși prin participarea lui Barack Obama, a secretarului de Stat Kerry și a consilierului pentru securitate națională, Susan Rice, Casa Albă a demonstrat importanța pe care a acordat-o acestei reuniuni. În schimb, România l-a trimis pe consilierul Ion Oprișor pentru a participa la un forum alături de Obama și David Cameron, în vreme ce președintele a preferat să participe la un eveniment dedicat egalității de gen. Un mesaj mai clar al lipsei de angajare în chestiunea Siria/ISIS nu putea fi dat.
Foaia de parcurs
România era altădată un broker diplomatic influent la ONU. Acum este clar că a pierdut această abilitate, dar nu este necesar să alunece în totală irelevanță. Din punctul de vedere al credibilității internaționale a României, participarea la acest summit era mai importantă decât o întrevedere bilaterală între Iohannis și Obama. Sub acest aspect, întrevederea cu Joe Biden a fost mai mult decât suficientă. În cadrul actualei administrații, Biden este omul care este mai competent în relația cu Europa de Est în general și cu România în special și, dacă vrei o discuție cu substanță, nu o fotografie de album, Biden este omul cu care vrei să vorbești.
Pentru o vizită dedicată politicii externe și de securitate, putem vorbi despre un semieșec. Vizita bilaterală va putea fi evaluată în funcție de impresia pe care Iohannis a făcut-o la Washington. Proba credibilității și puterii reale a lui Iohannis va fi dată de modul în care își va respecta angajamentul de a sprijini combaterea corupției, dar și de a influența cererile investitorilor americani de listare la bursă a companiilor de stat pe care guvernul a evitat să le listeze. Esențial aici este o promisiune făcută de președinte oamenilor de afaceri americani care poate schimba cu totul situația investițiilor americane în România. Potrivit comunicatului oficial, la întâlnirea cu potențialii investitori „s-au pus bazele unui ghid de bune practici pentru a preveni actele de corupție la nivel de societăți economice”. Aceasta este o veche cerere a investitorilor americani, care nu pot intra pe piața românească să concureze cu alte companii românești sau străine care corup oficiali români pentru a obține avantaje. În Statele Unite funcționează o lege draconică ce pedepsește inclusiv cu închisoarea faptele de corupție ale companiilor americane indiferent unde au loc acestea în lume. În măsura în care autoritățile române ar reuși să combată acest fenomen și să echilibreze condițiile jocului între competitori, calea va fi deschisă pentru investitorii americani, chiar dacă alte companii, inclusiv vest-europene, vor face uz de toată influența să-i țină departe. La București se vorbește de ani buni de nevoia de a da o consistență economică parteneriatului strategic cu Statele Unite. Președintele Iohannis a primit la Washington și New York o foaie de parcurs pentru a atinge acest obiectiv. Acum va trebui să demonstreze acasă că nu este numai poleială și vanitate personală de lider provincial.
