El a mai crezut in puterea cuvintelor
Pare de necrezut, dar a trecut un deceniu – ce pompos suna! – de cand Anton Uncu a iesit din aceasta lume, pe care de fapt a iubit-o cu toate defectele ei. Nu implinise inca 60 de ani, urma sa-i implineasca in toamna. Ca si in alte cazuri nefericite, ne intrebam cum ar fi scris el acum, in anul de gratie 2008, dupa ce Romania e ditamai membru al Uniunii Europene si al Aliantei Nord Atlantice. Obiectivele majore au fost indeplinite. Numai ca Anton Uncu nu era un om care sa fie usor dus de nas. El era primul dintre noi care sa denunte fatada, pavoazarea superficiala. Descoperea cu fler impostura si prefacatoria. El a stiut tot timpul ca inlaturarea cuplului dictatorial in decembrie 1989 nu a rezolvat deloc suferintele comunismului. Balaurul e policefal. I-ai taiat doua capete, au ramas altele.
Acestea sunt mici si perverse si ne fac viata urata. Iar Anton Uncu iubea tocmai viata, placandu-i sa traiasca, iubind adevarul, rostindu-l cu toata gura, nu cu jumatate sau sfert de gura. Am in fata cartea sa "Am crezut", aparuta la sapte ani de la moarte, care contine articole ale sale, dar si cuvinte frumoase ale celor care l-au cunoscut si l-au socotit un bun prieten. Am facut o selectie din textele din urma care acum, in aceasta vara, ni-l readuc in minte. Asadar cum ar fi scris Anton Uncu acum? Ar fi, de buna seama, tot el. Lucid, precis, taios. El s-a retras cand la putere era legendara Conventie Democrata. Nu a scris un rand prin care s-o laude.
Dimpotriva. Scria astfel pe 28 martie 1998: " Domnul Diaconescu aduce in discutie eventualitatea schimbarii gvernului ca pret al refacerii coalitiei. Oricat ne-ar parea de bine sau de rau, daca acesta este pretul, trebuie platit. Nu este cazul si nici momentul sa credem ca sunt persoane providentiale de care nu ne putem lipsi…" Probabil asa ar fi spus si despre el. Cu toata obiectivitatea il contrazicem. D.S.
Un drept
Imi displac in general, omagiile pioase, de protocol funerar. Durerea te strange de gat, nu te indeamna sa fii guraliv. Dar de data aceasta simt ca trebuie sa spun macar in soapta, ca prin moartea lui Anton Uncu mai verific o data eroarea de a nu marturisi unele lucruri la timp. Va fi stiut oare cel care nu mai este acum printre noi ca l-am iubit? Am lucrat cu Anton Uncu multi ani. Am multe amintiri legate de el. Nici una nu e tulbure. Toate ma fac sa regret ca de acum inainte, cand va trebui, cand va trebui sa numar in gand ce condeie de exceptie exista in presa noastra, ce inteligente care refuza ideile primite, decise sa caute singure adevarul sau himera adevarului, si mai ales ce caractere pretuiesc, va trebui sa ma lovesc de o absenta.
De inca o absenta. si inca ceva. Toate amintirile in care-l revad pe Anton Uncu sunt dinauntrul istoriei. Vestea mortii sale m-a scos din istorie, m-a facut sa ma gandesc la destin. In clipa aceasta, nu mai sunt sigur ca destinul este propriul nostru caracter. Caci a murit, nedrept de timpuriu, un drept. Octavian Paler
Toni, prietenul regasit
Despre forta de jurnalist a lui Anton Uncu, despre intinderea preocuparilor sale, despre expresivitatea furtunoasa a articolelor lui dau seama cele adunate in aceasta carte si altele inca, risipite prin colectii de ziare si reviste, incepand de la sfarsitul anilor ’60.
Eu l-am cunoscut in toamna lui 1970, cand am lucrat impreuna intr-o sectie de reporteri speciali (ma rog, terminologia epocii) infiintata de Octavian Paler in primul sau an de conducere la "Romania libera", la propunerea lui Ion Pavelescu. Pe vremea aceea inca mai merita sa fii ziarist…
Dar nu despre experientele noastre de presa voi vorbi aici, ci despre Toni, prietenul, (prea tarziu) regasit. Pentru o lunga perioada de timp, viata ne-a despartit. Eu am avut norocul sa fiu trimis la "Romania pitoreasca" (in 1975, dupa "epurarile" din presa centrala, asimilata "activului de partid"), pentru fostii mei colegi de la " Romania libera" au urmat ani tot mai intunecati, ca si pentru marea majoritate a romanilor, de altfel… Cel care ne-a prilejuit reintalnirea a fost Petre Mihai Bacanu cu propunerea lui de a scoate un ziar clandestin cu titlul "Romania".
Era prin vara anului 1988 cand am inceput sa lucram efectiv la acel ziar, in fapt o foaie A3, intr-o camera pe care ne-a pus-o la dispozitie, cu generozitate si o doza de inconstienta, economista Elena Gheorghe. Toni si Petrica montau presa metalica, iar eu eram la "munca de jos": din gramezile de litere pe care ni le furniza maistrul tipograf Alexandru Chivoiu, eu trebuia sa le aleg pe un "alfabetar", intins pe podea, si nu puteam face trebusoara asta decat stand in genunchi. Rareori am lucrat mai voios, intr-o atmosfera deloc incarcata, mai ales din pricina glumelor in cascada pe care le debita Toni. Radeam adesea cu lacrimi, uitam, de toate primejdiile si neajunsurile…
A urmat arestarea noastra, ancheta si domiciliul fortat – Anton Uncu la Piatra Neamt, eu la Targu Jiu. Ne-am reintalnit dupa caderea lui Ceausescu si, in 25 decembrie 1989, redactia "Romaniei libere" a votat un comitet director, in care erau doi redactori sefi, Anton Uncu si subsemnatul. Au urmat trei ani grei, cand "Romania libera" a fost atacata, subminata de pe toate "fronturile" Frontului Salvarii Nationale. Inevitabil, de multe ori am ajuns la conflicte deschise, eu si Toni aveam pareri diferite si, din pacate, amandoi eram tensionati si impulsivi. Toni a fost cel care s-a oprit, si-a lasat bratele moi si cu ochii in lacrimi mi-a spus: " Uite, Mihai, unde ne-au adus!…" Ne-am imbratisat. Adevarata regasire insa s-a produs peste ani de zile, cand ne-a invitat presedintele Emil Constantinescu la Washington, pentru o ceremonie la "Newsmuseum" ( Muzeul Presei), unde facea senzatie arhaica presa de tiparit la care incercasem sa scoatem ziarul "Romania".
Am stat de vorba toata noaptea de dupa traversarea Atlanticului si ne-am amintit toate evenimentele prin care trecusem impreuna, bune si rele… Intr-o viata intreaga nu avusesem ragazul acelei nopti, in care ne-am lamurit multe greseli si le-am gasit motivatiile. Plimbarile lungi prin cimitirul Arlington, pe malul Potomacului, de-a lungul Mall-ului, ne-au dat prilejul de care nu avusesem parte pana atunci, sa redescoperim adanca prietenie care ne lega si pe care cu febrilitate cedand presiunilor la care fusesem supusi, o distrusesem cu inconstienta. Bine ca renascuse! Aveam planuri de viitor impreuna. Eu am mai ramas o luna, cu prietenii mei de o viata, Martin, Mioara si fiica lor Alexandra, stabiliti in America de pe vremea lui Ceausescu, Toni Uncu si Sandu Chivoiu s-au intors in tara.
Vestea neasteptata si ingrozitoare a mortii lui Anton Uncu am aflat-o tarziu, la Chattanooga, in Tennesee. Prietenul abia regasit imi facuse darul de a pastra prietenia noastra inca o vreme, de acum nealterata. Mihai Creanga
Durata
Ziaristul si omul curat si drept Anton Uncu punea pasiune si profesionalism in tot ce crea si nu pregeta sa-si apere ideile cu argumente si deseori cu incapatanare. Expunea cu dreapta judecata tot ce avea de spus, fara ocolisuri si stapan pe subiect. Ziaristul se razvratea cand gandul curat si bine cladit pe adevar durabil era incatusat de chingile abrutizante ale unei puteri discretionare, care aresta in fasa ideile libere. S-a luptat cu absurdul care ne umplea viata. si-a facut un crez din a-si face meseria de jurnalist fara compromisuri care sa-i stirbeasca personalitatea si a turnat idei si initiative in calapodul regesc al dreptului la libera exprimare. Nu accepta constrangerile. Acestui crez, care se impletea cu virtutile de curatenie sufleteasca cultivate in familie, si-a inchinat, cu smerenie si talent, pana sa de slujitor al literei tiparite.
Omul si jurnalistul Anton Uncu si-a facut datoria pana in clipa grea a despartirii de viata si niciodata n-a pregetat sa apere cu pretul libertatii onoarea de a fi manuitor al condeiului. Fiecare cuvant scris, fiecare atitudine dreapta s-au constituit in inalt piedestal pe care s-a asezat intru amintire si pretuire jurnalistul, omul si prietenul Toni Uncu. La inceputul anului 1988, cand i-am propus editarea unui ziar anticeausist si anticomunist, n-a ezitat o secunda. Dupa inchisoarea comunista sufletul avea sa ne devina si mai curajos pentru ca indurasem multe suferinte.
Trecerea timpului nu face altceva decat sa adauge noi si noi carate la stralucirea unei atitudini, unei profesii, innobilandu-i amintirea. Petre Mihai Bacanu
Am crezut
Acesta era titlul pe care jurnalistul Anton Uncu il semna in ziarul clandestin "Romania" in ianuarie 1989, semnaland drama si exasperarea romanilor, care au tot sperat ca epoca Ceausescu se va incheia. Era un ziar scris si tiparit de grupul "Romania", format de Anton Uncu, Petre Mihai Bacanu, Mihai Creanga, Alex Chivoiu (maistru tipograf), Nic. Neacsu (matriter) si Elena Gheorghe (economist).
Ei au ales acea cale spre adevar, atunci plina de riscuri. Asa cum noi, cu multi ani inainte, alesesem calea luptei si sacrificiilor si a anilor multi si grei dn temnitele si lagarele de exterminare comuniste. Ca si ceilalti Anton Uncu a fost arestat si anchetat de Directia a VI–a de Cercetari Penale a Securitatii, in conditii dure care i-au subrezit sanatatea. Intocmai familiilor noastre, care au indurat grele persecutii, si familia lui Anton Uncu a avut de suferit.
Dupa inchisoare, Anton Uncu a fost deportat si exclus din profesia lui, Abia dupa 22 decembrie 1989 si-a regasit profesia si crezurile. Pentru cativa ani, condeiul lui a luminat paginile cotidianelor pe care le-a condus. Tot dintr-o perspectiva de opozant, de fost detinut politic anticomunist si aparator al valorilor democratiei.
Ma leaga de grupul de la "Romania libera", din care Anton Uncu a disparut prea devreme, o solidaritate de credinta si nu pot uita ca, in acele luni grele ale lui 1990, ma regaseam ca intre frati de aceeasi credinta in birourile de la ziar. In afara lui Anton Uncu, Creanga, Bacanu si Rosca Stanescu, am legat adevarate prietenii in idealuri si sperante cu Gabriel Marculescu, Roxana Iordache sau Mirela Roznoveanu.
Cred si acum ca orice rezistenta impotriva celor ce atenteaza la libertate este mai mult decat necesara. Chiar si cea individuala. Chiar si cea sortita esecului, a unui Don Quijote al vremurilor de azi.
Pentru ca numai asa s-a putut infrunta un sistem politic represiv si criminal, cum a fost cel comunist. si nu s-a putut ajunge la revolta din decembrie ‘89 fara acest sir de jertfe, de suferinte, de lupte si atitudini, care reprezinta rezistenta romaneasca fata de cel mai crunt totalitarism. Aici si-au aflat locul si oameni ca Anton Uncu incepand din ianuarie ‘89 si pana ne-a parasit.
Viata lui ramane un reper pentru cei care il vor urma in lupta pentru dreptate, adevar si pentru valorile spirituale, esentiale devenirii Romaniei. Constantin Ticu Dumitrescu
Noi, optimistii
Cu Toni Uncu am fost coleg de redactie vreo sase ani, intr-o vreme in care invatam ce trebuie sa fie prietenia la oamenii liberi. Regula de aur a amicitiei, la mintile libere, e sa nu tropaim unii in vietile celorlalti. Astfel ca despre ce gandea Toni Uncu, pe langa cele consemnate in articole, aflam numai cand imi dadea el voie sa fim foarte apropiati. Noi, optimistii de atunci de la "Romania libera", am inteles foarte repede ca euforia dintai e urmata doar prin exceptie de o euforie si mai mare, ca urmeaza prapadul, nu rezolvarea problemei.
Mai ales ca nimeni nu stia clar care era problema. Prietenul Uncu a murit de istovire, muncind, ca mexicanul din nuvela lui Jack London, "pentru cauza".
A murit inainte de a se dumiri ca alta era cauza pentru care ar fi trebuit sa ne sacrificam. Unii cred ca ziaristul, caruia ii plezneste inima in timp ce trudeste sa scoata foaia, are parte de cel mai pilduitor sfarsit. In fapt, gazetarul bun are dreptul sa se stinga de batranete, ca orice om.
Recitind apropo–urile politice ale lui Uncu din anii foarte tulburi de dupa 1990, o fac cu sentimentul ca ne reintalnim tineri, pe acel palier de scepticism si adevar cu toata tara.
Noi, cei in viata, am cam obosit asteptand ceva ce n-o sa se intample prea curand.
Articolele lui Anton Uncu insa pot fi republicate neobosit, cu sarcasmul nealterat, cu toate crudele lor premonitii. Tudor Octavian
