Giovanni Sartori este unul din autorii care dintr-o perspectiva conservatoare nu inceteaza sa se intrebe care mai sunt ratiunile si temeiurile lumii contemporane, aflata intr-o faza evidenta de disolutie. Ce mai inseamna asadar democratia in sensul ei tare atat timp cat se gaseste la cheremul manipularilor prin media? "Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gandirea" este una din ultimele sale lucrari aparuta de curand si in romaneste la Humanitas.
Ganditorul italian ne avertizeaza, chiar daca nu de la inceput, ca "razboiul" ideatic nu se declara principial contra televiziunii ca parte a "industriei electronicii" in plina afirmare, ci impotriva "televiziunii care face sau desface opinia publica" (Sartori, p. 141). Desi este dificil de incadrat intr-un gen anume (nu acelasi lucru se poate spune, in schimb, despre "Teoria democratiei reinterpretata"), este clar ca "Homo videns" reprezinta creatia unui "Homo sapiens", a unui "Homo cogitans" ramas tot mai singur si speriat de ceea ce vede (nu prin "ochii" unui televizor, adica ai altora, ci prin ai sai). Sartori ne propune o reflectie la inceput generala ("Partea intai – Primatul imaginii") cu accente pedagogice ("Video-copilul"), apoi politica ("Partea a doua – Opinia teledirijata", "Partea a treia – si democratia?"), iar in final filosofica ("Apendice").
Cu alte cuvinte, cititorul este introdus in tema lucrarii – transformarea "homo sapiens, produs de cultura scrisa intr-un homo videns, in care cuvantul e detronat de imagine"- ca in capitolele urmatoare sa ajunga acolo unde, de fapt, isi propune: impactul televiziunii asupra democratiei. Pentru a evalua calitativ acest impact, Sartori pleaca, cum el insusi marturiseste, de la ou catre gaina, unde oul este individul/cetateanul, iar democratia este suma indivizibila a indivizilor/democratia. Pentru a fi si mai exact in rationament, autorul urmareste evolutia individului de la copil catre adult sub presiunea unor factori de influenta grupati in patru elemente: "parintii", "colegii de aceeasi varsta (peer group)", "scoala" si "mass-media" (p. 127). Dintre acestea, se opreste doar asupra mass-mediei. Media se constituie ca factori de influenta de relativ putina vreme (secolele XVIII-XIX), o data cu aparitia in ordine cronologica a cotidianului, telegrafului, telefonului, radioului, televiziunii si Internetului (p. 19).
La nivelul influentei comportamentale, Sartori separa televiziunea si, partial, Internetul de oricare alt mijloc de informare. Aici se regaseste motivatia centrala a demersului intelectual propus de ganditorul italian: aparitia televiziunii "a facut vederea precumpanitoare fata de vorbire" (p. 20), transformand omul din vorbitor ("animal loquax"), simbolic ("animal symbolicum" – Ernst Cassirer) si ganditor ("homo cogitans") doar intr-unul vazator ("homo videns"). Altfel spus, televiziunea a permis lucruri care pana la aparitia ei erau de neimaginat.
Adultul, definit legal ca persoana peste 18 sau 21 de ani (deci cu drept de vot, adica de participare directa la viata civitas-ului) pe care se bazeaza fundamental democratia este predictibil din punct de vedere politic in masura in care exista o imagine asupra mediului in care copilul se dezvolta. Pentru a explica (video) adultul, Sartori porneste de la (video) copil. Faptul ca el se opreste doar la mass-media nu este lipsit de relevanta; "micutii nostri privesc la televizor, ore si ore in sir, inainte de a invata sa citeasca si sa scrie" (p. 26).
Televiziunea devine o paideia (mod de educare a copilului), creand omul nou (Werner Jaeger) inainte de a a fi doar un simplu mijloc de informare. Ce anume are caracteristic acest anthropos nou? Raspunsul elaborat ni-l ofera chiar autorul in numeroase secvente ale argumentatiei sale: vederea care atrofiaza intelegerea (p. 37), scaderea capacitatii de a gestiona realitatea (polis-ul, altfel spus) prin saracirea conceptului ("Cuvantul ne face sa intelegem numai daca e inteles. Imaginea se vede si gata; e de ajuns sa nu fim orbi" ne avertizeaza Sartori) (p. 25), gandirea "hetero-dirijata" (Riesman), alterarea ratiunii ("mundus intelligibilis") in detrimentul sentimentului, a emotiei ("mundus sensibilis"). Acestea sunt accentele in care ar trebui sa-l cautam pe adultul majoritar al video-societatii.
In ce fel se nuanteaza realitatea politica pe care acest tip de adult este capabil sa o construiasca, devine intrebarea la care Sartori incearca sa raspunda in a doua si a treia parte a cartii. Democratia este definita etimologic ca puterea poporului, adica puterea sumei indivizibile a adultilor. Sartori identifica trei paliere ale influentei decisive a televiziunii asupra democratiei: liderul politic, alterarea partiala a sistemului de relatii internationale si chiar diluarea sensului clasic al democratiei. Sa le luam pe rand.
Liderul politic, usor anemic in trecut, devine, incepand cu secolul XX (adica o data cu aparitia televiziunii) video-liderul care personalizeaza alegerile, politica si altereaza conceptul de partid. "Video-liderul nu doar transmite mesajul, ci este mesajul insusi" (p. 85) marturiseste Sartori. Pentru a demonstra asertiunea, autorul aduce in discutie cazul Statelor Unite ale Americii care contine aproape toate elementele favorizante dezvoltarii acestei tipologii politice: sistemul prezidential si electoral (colegii de vot uninominale cu un singur tur) (p. 86). In federatia statelor americane a luat fiinta traditia – care acum face cariera in toata lumea – dezbaterilor electorale (talk-show-uri) intre primii doi candidati ramasi in cursa.
In opozitie cu SUA, cazul Marii Britanii (care beneficiaza de acelasi sistem electoral) este explicabil prin sistemul partidic unde "cu cat alegatorul voteaza mai mult simbolul, ideologia sau programul unui partid, cu atat mai mult candidatii depind de partidul lor pentru a fi alesi". Asadar, influenta televiziunii se resimte prin diminuarea ponderii partidului in procesul electiv si accentuarea elementelor exterioare ale candidatului.
Se spune ca o imagine face cat 1.000 de cuvinte. Sartori argumenteaza ca, cu toate acestea, "si imaginea minte"; in primul rand prin decontextualizare ("se bazeaza pe prim-planuri in afara contextului") si fotomontajul productiilor tv care ajung la telespectator. Studiile realizate de H.M. Kepplinger au demonstrat ca schimbarea perceptiei publice asupra unui candidat poate fi realizata cu ajutorul mijloacelor optice, filmand dupa anumite unghiuri.
In contextul interactiunilor la nivel international, Sartori se arata ingrijorat de cresterea ponderii stirilor locale accentuand ceeea ce el numeste "localism" (p. 91) si pierderea viziunii de ansamblu prin saracirea relatarii evenimentelor internationale. Ceea ce McLuhan denumea "sat global" (stergerea distantelor pentru vedere prin accesibilitatea ochiului cu ajutorul televiziunii in orice colt al lumii) nu este decat o iluzie. Un adevar tragic adus in discutie este acela ca pentru demos realitatea internationala exista doar acolo unde televiziunea este prezenta. Pentru a fi prezenta, este nevoie de acordul autoritatilor guvernamentale ale tarii respective. Astfel, eveniment international cu relevanta pentru cultura politica a demos-ului este, de exemplu, moartea Printesei Diana si nu moartea zilnica a mii de nord-coreeni sub imperiul eminamente represiv al regimului de la Phenian.
Asadar, lumea exista doar acolo unde televiziunea are acces. Alterarea sistemului de relatii internationale poate fi o capcana inclusiv pentru sefii de state sau liderii politici cu influenta dupa cum Sartori pune in lumina prin exemple relevante. In fine, diluarea sensului clasic al democratiei, cel de-al treilea element al efectului tv asupra politicului, se face prin inventarea formulei "democratie deliberativa", un hibrid straniu al democratiei participative si reprezentative (p. 35). Dupa ce sistemul politic al delegarii suveranitatii poporului catre un grup conducator a fost teoretizat de filosofii reprezentativi ai gandirii politice (Hugo Grotius, Thomas Hobbes, John Locke) si pusa cu succes in practica de cele mai avansate democratii (adunarea parlamentara a Angliei este cea dintai parlament din lume), aparitia televiziunii a depasit barierele informarii si a creat iluzia participarii directe la viata politica.
Asa s-a nascut nevoia democratiei directe prin sondajele de opinie difuzate din belsug intre zilele alegerilor si care reprezinta mai curand "expresia puterii mass-media asupra poporului" (p. 59) si referendumuri, institutionalizarea sondajelor de opinie.
Daca democratia reprezentativa este o guvernare a opiniei publice (definita ca parere despre lucruri publice care reclama autonomie, este usor elitista si apartine cetateanului (p. 132), democratia participativa solicita cunoastere si "este imposibila cand poporul nu stie" (p. 53). Asa cum arata in nenumarate locuri, video-electorul nu stie pentru ca televiziunea nu informeaza in sensul cognitiv al cuvantului, ci doar creeaza iluzia ca o face. Ca atare, democratia directa nu poate exista, afara doar de impresia ei. Ipoteza ca "televiziunea da mai putine informatii decat oricare alt instrument de informare" este, cu siguranta, neasteptata chiar si pentru cel care se indoieste inainte de a crede.
Sartori, pentru a confirma premisa, arata ca gandirea conceptuala pe care o solicita informarea (cunoasterea politica) pleaca de la cuvinte pe care televiziunea nu le poate releva in imagini: natiune, stat, suveranitate, democratie, reprezentanta, birocratie (p. 32). Asadar, din comportamentul politic al video-electorului lipseste intelesul acestor termeni, structurali in cunoasterea politica. In baza distinctiei semantice pe care filosoful italian o face intre sub-informare (informare insuficienta) si dezinformare (distorsiunea informatiei), televiziunea reuseste performanta de a le combina in proportii diferite si a le transpune in pseudo-produsul politic care ajunge la telespectator si care exista numai in masura in care omul din spatele ecranului il vrea. Sondajele de opinie, atat de populare datorita televiziunii (nu ezita a aduce in discutie ideea sondocratiei/ sondajo-cratiei) inregistreaza opinia video-electorului in sensul descris mai sus.
