Cine a auzit de poetul Constantin Oprisan? Probabil, foarte putini si numai dinte aceia preocupati de fenomenul concentrationar comunist, care inca se raporteaza la acei ani cumpliti, dar in care a functionat o adevarata scoala a muceniciei. S-a nascut in 1921, an fericit fiindca aveam o Romanie mare, doar ca cei veniti atunci pe lume, peste 20-30 de ani aveau sa intre intr-un mare calvar adus de schimbarea vremurilor. Constantin Oprisan nu a apucat 4o de ani. A murit in 1958 dupa ce trecuse prin iadul de la Pitesti. Marcel Petrisor a fost apoi coleg cu el de detentie in celula patru de la Jilava, cumplita "casimca" si impreuna cu parintele Calciu a reusit o performanta unica, aceea de-a memora un poem fluviu, Epopeea noologica, autor, Constantin Oprisan, compus in minte in anii de puscarie si recitat colegilor sai. Editura Christiana a publicat inainte de Pasti acest fantastic poem, gest exceptional fiindca astfel ne este atrasa atentia spre un tip de poezie tot mai putin agreat. Este vorba de poezia de detentie, caracterizata printr-o retorica grava si patetica, dar autentica. In era persiflatorilor si a minimalistilor o asemenea poezie de la sine inteles nu prea poate sa mai aiba cautare. De aceea a o readuce in atentie inseamna a inota impotriva curentului si cinste acelora in stare de asa ceva! Marcel Petrisor in cuvantul introductiv face urmatoarele notatii: "Avea mar har de poet si ne-am straduit sa-i memoram versurile amplului poem, precum si alte piese de mai mica intindere…Sunt si locuri pe care le-am uitat amandoi, dar imi place sa cred ca am salvat cu destula fidelitate esentialul. Daca despre un Dante Alighieri contempranii spuneau ca ar fi fost omul care a vazut cu ochii lui infernul, trecand prin toate bolgiile lui, despre Constantin Oprisan s-ar putea spune cu certitudine nu numai ca l-a vazut, dar ca l-a si trait, trecand prin toate hrubele ale, nu ca vizitator precum Dante, ci si supus unui intreg arsenal al supiciilor deloc imaginare. si nu un arsenal de infern dantesc, viziune poetico-teologica a secolului al XIII-lea, ci unul modern, contemporan, infern de secolul XX, rafinat, subtil, cu suplicii despre care unul dintre suplicatori spunea ca daca le-ar fi trait si martirii crestini, calendarele bisericesti ar fi mult mai sarace in pomelnicile lor…"
Despre acea perioada cumplita a scris si parintele Calciu, marturie inscrisa in volumul Razboiul intru cuvant, aparut anii trecuti la Nemira. Iata marturia lui: "In 1958 eram intr-o corabie a mortii, 16 oameni pusi in patru celule oarbe de la Jilava, patru celule zidite intr-o celula mai mare de forma unui semicilindru culcat. O corabie a carei destinatie era moartea. 16 oameni fiecare cu nebunia si intelepciunea lui, cu boala si tragedia lui. Cei mai multi trecusera prin Pitesti, mai mult de doua treimi din cati eram inchisi acolo. Bolnavi trupeste, raniti sufleteste, infometati si infrigurati, in celule in care apa curgea pe pereti, iar umezeala ne patrundea in oase, eram acolo intr-o amestecatura dozata dupa toata stiinta Kremlinului pentru a ne stabili cat timp poate rezista un om in teroare, la foame si tortura, la certurile din celula, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer… atunci a murit in celula mea cel mai bun dintre noi, era atat de bolnav si atat de slab, incat moartea era mai prezenta pentru noi decat peretii umezi, decat mana gardianului care ne lovea sau descuia si incuia usa, mai concreta decat painea si apa noastra zilnica. Tusa de tuberculos a lui Oprisan, expectoratia abundenta a unui plaman ros de bacili ne intorcea uneori stomacul pe dos, in ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toti… dupa ce i-am spalat trupul ca sa intre curat in pamantul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targa, in curtea inchisorii. Soarele apunea iar lumina lui de aur cadea peste o vegetatie nebuna, inabusitoare…" Nu am dat acest lung fragment pentru a ne reaminti din nou de ororile petrecute in gulagul nostru neaos, multi stramba din nas vazand ca ne intoarcem in locuri considerate depasite. Am facut insa acest gest deoarece nu e vorba de inca una din milioanele de victime ale regimului, ci de un poet remarcabil a carui moarte muceniceasca il aseaza intr-o dubla lumina. Pe de o parte autorii nostri de manuale de literatura romana ar face bine sa-si aplece ochii si asupra acestui tip de poezie, ca sa nu mai vorbesc de datoria istoricilor literari. stiu ca din fericire exista acum un grup de cadre didactice care fac eforturi laudabile pentru a atrage atentia forurilor in drept asupra poeziei inchisorilor. Pe de alta parte clerul nostru n-ar gresi daca ar lua in vedere si asemenea cazuri spre canonizare (Sandu Tudor, Arsenie Boca, Mircea Vulcanescu, Valeriu Gafencu), sa mai termine odata cu Sofronie de la Cioara si Amfilohie de la Plangareti, si sa se uite in imediata sa apropiere, ar avea ce vedea.
