In Aforisme asupra intelepciunii in viata, Schopenhauer (filosof german, 1788-1860) are o reflectie de care e bine sa tinem seama cand ne intalnim cu asa-zisii prieteni, ba chiar si cu rude apropiate. Desi Evanghelia ne spune sa ne iubim semenii ca pe noi insine, aproape intotdeauna cei mai multi dintre noi nu numai ca nu-i iubim, ba chiar ne bucuram de necazurile, de vitregiile sortii pe care acestia le traiesc. Sa fim sinceri: si noi, si semenii care ne sunt, chipurile, prieteni ne aratam pe fata un sentiment pervers de tristete cand acestia ne spun un necaz, o durere, cum zice Schopenhauer: Obisnuitii asa-numiti prieteni de-abia pot sa-si stapaneasca in asemenea prilejuri un suras de multumire. Putine lucruri sunt in stare sa contribuie la buna dispozitie a oamenilor ca povestirea unei nefericiri ce ne-a lovit sau marturisirea vreunei slabiciuni personale. (…) Nu este semn mai sigur al unui suflet rau si al unei profunde josnicii decat un sentiment de bucurie la vederea nefericirii altuia.
Si ma gandeam: ce trist, ce trist! Spune-i unui „prieten” o bucurie pe care ai dobandit-o cu munca, cu incordare, cu indelungi sperante – si acesta imediat iti intoarce spatele, zicandu-ti inveninat: „Bine, bine… Hai ca n-am timp… Ma grabesc!” Spune-i, insa, un necaz, o durere – si „prietenul” te asculta cu rabdare, cu o tristete perversa pe fata si cu o placere, o desfatare nespuse in madularele sale, incepand sa te compatimeasca indelung, cu o bucurie ticaloasa si abia ascunsa in fiinta lui netrebnica, dupa acest cuvant al moralistului francez La Rochefoucauld: In soarta vitrega a celor mai buni prieteni gasim intotdeauna ceea ce nu ne displace. Si nu numai ca nu ne displace, dar chiar ne place foarte mult si ne da o bucurie atat de urata, atat de rea, incat cred ca nici diavolii, atunci cand le izbandesc ispitirile in lumea omului, n-o pot avea!