În istoriografia românească „de masă”, interesul pentru romani, ca strămoşi ai românilor, este menţinut la un nivel ridicat. Iar literatura de specialitate din România este încă tributară, în mare măsură, unei viziuni „evenimenţiale”, care caută să stabilească nişte „momente de ruptură”, pentru a departaja epoci întregi. În Occident, însă, de mai multe zeci de ani, mai ales în ţările francofone, a apărut o abordare care pune accentul pe marile tendinţe, care se conturează în perioade de lungă durată şi în care istoricii explică mult mai clar, inclusiv în şcoli, caracterul pur convenţional al multor datări. Iar căderea Imperiului Roman de Apus, prin detronarea împăratului Romulus Augustulus, face parte din categoria acestor evenimente susceptibile de multe interpretări. Multe cărţi ori articole prezintă evenimentul din anul 476 drept unul catastrofic, ce marchează sfârşitul Antichităţii. În jurul detronării lui Romulus Augustulus s-au creat numeroase mituri, care au generat inclusiv producţii cinematografice. Fără vreo judecată de valoare, iată trei mituri legate de acest eveniment.
Romulus Augustulus a fost ultimul împărat roman
Domnia lui Romulus Augustulus a început în anul 475, când patricianul Orestes l-a proclamat împărat pe fiul său. Acesta mai domnea doar asupra unei părţi a Italiei şi în sudul Galiei. Însă, în 476, un general germanic, Odoacru, l-a detronat pe Romulus Augustulus şi a trimis însemnele puterii imperiale în Constantinopole, în Imperiul Roman de Răsărit. Odoacru a creat un stat propriu în Italia. Însă există unii istorici care consideră drept inexactă această prezentare a faptelor. Ei insistă asupra faptului că ultimul împărat roman a fost, de fapt, Iulius Nepos. Acesta a domnit în capitala Imperiului Roman de Apus, Ravenna, doar în perioada 474 – 475. Atunci când patricianul Orestes a proclamat detronarea lui Iulius Nepos, împăratul roman s-a refugiat în Illyricum, în Dalmaţia de azi. Iulius Nepos, despre care istoria relatează că era nepotul împăratului Leon I al Imperiului Roman de Răsărit, a continuat să controleze teritoriul dintre cele două imperii romane. El l-a considerat pe Romulus Augustulus drept un uzurpator. Teza a fost adoptată şi de generalul germanic Odoacru, care, în căutare de legitimitate, a bătut chiar monede cu chipul lui Iulius Nepos. Împăratul roman a fost ucis de soldaţii săi în anul 480. Imediat, Odoacru a invadat Dalmaţia, sub cuvânt că vrea să răzbune moartea împăratului legitim. Apoi, a încorporat zona care rămăsese sub controlul lui Iulius Nepos în statul său.
Anul 476 reprezintă dispariţia Imperiului Roman de Apus
Anul 476 a adus ocuparea capitalei imperiale, Ravenna, de către generalul Odoacru. Însă acesta pretindea că este, de fapt, un guvernator care recucerise oraşul pentru împăratul legitim, Iulius Nepos. Dincolo de ocuparea capitalei imperiale, de fapt, au rămas două enclave care au păstrat continuitatea instituţională a Imperiului Roman de Apus. Prima a dăinuit până în anul 480 şi este reprezentată chiar de teritoriul care a rămas sub controlul împăratului Iuliu Nepos. Cea de-a doua enclavă este reprezentată de Domeniul Soissons sau de Regatul lui Syagrius, un demnitar roman din Galia, care se considera un simplu guvernator roman, iar locuitorii săi nu s-au considerat niciodată nimic altceva decât locuitori ai unei provincii a Imperiului Roman de Apus. Această ultimă enclavă în care mai dăinuia „fantoma” Imperiului a fost cucerită de franci în anul 486, deci la 10 ani după detronarea lui Romulus Augustulus. Practic, istoria acestui domeniu începe în vremea împăratului Iulius Valerius Maiorianus (457 – 461), care l-a numit pe un general al său, Aegidius, în postura de magister militium din teritoriile galice. Însă, la scurtă vreme, triburile germanice din Galia au cucerit o serie de teritorii, care asigurau legătura teritorială dintre Soissons şi Peninsula Italică. Astfel, Aegidius a rămas să conducă o enclavă. Demnitarul roman s-a aliat cu francii regelui Childeric I. Astfel, armatele aliate de franci şi de galo-romani au obţinut, în anul 463, o importantă victorie asupra vizigoţilor la Orleans. Germanicii din Galia îl denumeau pe Aegidius „Regele Romanilor”, însă el nu a fost niciodată un rege în adevăratul sens al cuvântului. În anul 464, Aegidius a murit, iar conducătorul enclavei romane a ajuns fiul său, Syagrius, care a folosit titlul de dux, adică de comandant militar al armatei romane de pe acel teritoriu. Syagrius a continuat să se considere drept cetăţean roman şi după detronarea lui Romulus Augustulus. Sfârşitul acestei enclave avea să vină în anul 486, în urma unui conflict între noul rege al francilor, Clovis I şi Syagrius. În anul 487, Syagrius, care se refugiase la regele vizigot Alaric al II-lea, a fost capturat şi executat de Clovis I, care înglobase teritoriul galo-romanilor în regatul franc.
Anul 476 înseamnă sfârşitul Antichităţii
Ideea că detronarea lui Romulus Augustulus înseamnă, de fapt, sfârşitul Antichităţii ascunde faptul că trecerea de la societatea antică la cea medievală a fost un proces extrem de îndelungat. Unii istorici cred că, de fapt, Codul lui Justinian, adoptat de împăratul Imperiului Roman de Răsărit, care era pe cale să se transforme în ceea ce istoricii moderni au botezat Imperiul Bizantin, este momentul care ar trebui socotit sfârşitul Antichităţii. Şi asta pentru că profesorii de drept roman spun că, o dată cu fixarea strictă a normelor de drept roman în acest Cod încetează activitatea creatoare a magistraţilor romani, care adaptau regulile juridice relaţiilor sociale în tramsformare. Desigur, şi acest punct de vedere este unul subiectiv, la fel de subiectiv ca şi punctul de vedere care privilegiază datarea sfârşitului Antichităţii în anul 476. În fapt, transformările sociale începuseră cu mult timp înainte şi au continuat mult timp după.
