Toni Uncu, ziaristul curajos

A fost unul dintre jurnaliştii români de marcă. Pe lângă harul de a scrie, Anton Uncu avea şi foarte mult curaj, apărându-şi întotdeauna convingerile. A participat la editarea ziarului clandestin „România”. S-a împotrivit minerilor, care veniseră să desfiinţeze „România liberă”.

Era pe la începutul lunii aprilie a anului 1991… Nu voi uita niciodată cum, proaspăt jurnalist la „România liberă”, condus de Tia Şerbănescu, am intrat, plin de emoţie în biroul Consiliului de Conducere al ziarului. Am fost primit cu multă gentileţe de cei aflaţi în acel birou, ziarişti pe care îi admiram profund, atât pentru curajul lor deosebit cât şi pen­tru talentul şi profe­sionalis­mul cu care scriau. Se aflau acolo, printre alţii, Mihai Creangă, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, pe care îi citeam cu nesaţ la fiecare apariţie a ziarului. În timp, cunoscân­du-i mai îndeaproape, i-am admirat şi mai mult şi, slavă Domnului, am avut ce învăţa de la ei. Nu doar pentru mine, ci şi pentru cei mai mulţi cititori fideli ai ziarului, ei erau adevăraţi eroi, nu numai pentru ce scriau în anii ’90, ci şi pentru ce îndrăzniseră să facă în ultimii ani ai comunis­mului. Astfel, în 1987,  Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu şi Alexandru Chivoiu au editat publicaţia anticomunistă intitulată „România”.

Descoperiţi de Securitate, au plătit scump acest curaj, fiind închişi, bătuţi crunt şi con­dam­naţi. Pentru editarea „României”, Anton Uncu a fost exilat ca bibliotecar la Piatra Neamţ. Până la con­dam­nare, fiind absolvent al Facultăţii de Filo­logie a Univer­sităţii Bucureşti, el lucrase la „România liberă”, fiind descoperit şi încurajat de Octavian Paler. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, Anton Uncu a revenit în redacţie, făcând parte din Consiliul de Condu­cere al zia­rului, ca publi­cist comentator. În primăvara anului 1993, alături de Aurel Perva, a editat „Informaţia”, iar între anii 1997 şi 1998, a condus cotidianul „Curentul”.

Forţa jurnalistului

S-a stins din viaţă fulgerător, în iulie 1998. În noiembrie 2005, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române, a fost lansat volumul cu titlul „Am crezut…” de Anton Uncu, fiind de faţă numeroşi ziarişti şi cititori.

Cum am afirmat mai sus, Toni era un om curajos, cu un tem­pe­rament vulcanic. Pe tim­pul pri­mei mineriade, el s-a aflat la se­diul ziarului, împreună cu câţiva co­legi, hotărât să ţină piept hoar­delor incitate de Ion Iliescu. Unul dintre liderii de atunci ai mine­rilor, Nicolae Că­mărăşescu, recu­noaşte că Anton Uncu s-a opus cu îndârjire înce­ tării apa­riţiei zia­ru­lui. Forţat de numărul minerilor şi însoţito­rilor lor, jurnalistul care luptase încă din comunism pentru liber­tatea presei nu a mai avut în­co­tro, şi, pentru scurtă vreme, zia­rul nu a mai apărut! De altfel, nici nu avea cum să mai apară, de vreme ce printre cei vinovaţi de această mârşăvie se aflau şi mulţi tipografi!

Reporteri speciali

Iată cum şi-l aminteşte colegul şi prietenul lui bun, Mihai Creangă, pe Toni Uncu: „Eu l-am cunoscut în toamna lui 1970, când am lucrat împreună într-o secţie de reporteri speciali (mă rog, terminologia epocii) înfiinţată de Octavian Paler în primul său an de conducere la „România libe­ră”, la propunerea lui Ion Pave­lescu. Pe vremea aceea încă mai merita să fii ziarist. Dar nu despre experienţele noastre de presă voi vorbi aici, ci despre Toni, priete­nul (prea târziu) regăsit. Pentru o lungă perioadă de timp, viaţa ne-a despărţit. Eu am avut norocul să fiu trimis la „România pitorească” (în 1975, după „epu­rările” din presa cen­trală, asimi­ lată „activului de partid”), pentru foştii mei colegi de la „România liberă” au urmat ani tot mai întunecaţi, ca şi pen­tru marea majoritate a românilor, de altfel… Cel care ne-a prilejuit reîntâlnirea a fost Petre Mihai Băcanu, cu propunerea lui de a scoate un ziar clandes­tin cu titlul „România”. Era prin vara anului 1988, când am înce­put să lucrăm efectiv la acel ziar, în fapt o foaie A3, într-o cameră pe care ne-a pus-o la dispoziţie, cu genero­zitate şi o doză de inconştienţă, economista Elena Gheorghe. Toni şi Petrică montau presa metalică, iar eu eram la „munca de jos”: din gră­mezile de litere, pe care ni le furniza maistrul tipo­graf Alexandru Chivoiu, eu tre­buia să le aleg pe un „alfabetar”, şi nu puteam face trebuşoara asta decât stând în genunchi. Rareori am lucrat mai voios, într-o at­mosferă deloc încărcată, mai ales din pricina glumelor în cascadă pe care le debita Toni. Râdeam adesea cu lacrimi, uitam de toate primej­diile şi neajun­su­rile… A urmat arestarea noastră, ancheta şi domiciliul forţat – Toni la Piatra Neamţ, eu la Târgu Jiu”.

Prietenul regăsit

Mihai Creangă evocă şi anii de după Revoluţie: „Ne-am reîntâl­nit după căderea lui Ceauşescu şi, în 25 decembrie 1989, redacţia „României libere” a votat un comitet director, în care erau doi redactori-şefi, Anton Uncu şi subsemnatul. Au urmat trei ani grei, când „România liberă” a fost atacată, subminată pe toate „fronturile” Frontului Salvării Naţionale. Inevitabil, de multe ori am ajuns la conflicte deschise, eu şi Toni aveam păreri diferite şi, din păcate, amândoi eram ten­sionaţi şi impulsivi. Toni a fost cel care s-a oprit, şi-a lăsat braţele moi şi cu ochii în lacrimi mi-a spus: „Uite, Mihai, unde ne-au adus!…” Ne-am îmbrăţişat. Adevărata regăsire însă s-a pro­dus peste ani de zile, când ne-a invitat preşedintele Constanti­nes­cu la Washington, pentru o ceremonie la „Newsmu­seum” (Muzeul Presei), unde făcea senzaţie arhaica presă de tipărit la care încercasem să scoatem ziarul „România”. Am stat de vorbă toată noaptea de după traversarea Atlanticului şi ne-am amintit toate evenimen­tele prin care trecusem îm­preu­nă, bune şi rele… Într-o viaţă întreagă nu avusesem răgazul acelei nopţi, în care ne-am lă­murit multe greşeli şi le-am găsit motivaţiile.

Plim­bările prin cimitirul Arling­ton, pe malul Potomacului, de-a lun­gul Mall-ului, ne-au dat prilejul de care nu avusesem parte până atunci, să redesco­perim adânca prietenie care ne lega şi pe care cu febri­litate, cedând presiunilor la care fuse­sem supuşi, o distru­sesem cu inconştienţă. Bine că renăs­cuse! Aveam planuri de viitor împreu­nă. Eu am mai rămas o lună, cu prietenii mei de o viaţă, stabiliţi în America de pe vremea lui Ceauşescu. Toni Uncu şi Sandu Chivoiu s-au întors în ţară. Vestea neaşteptată şi îngro­zitoare a morţii lui Anton Uncu am aflat-o târziu, la Chattanooga, în Tennessee. Prietenul abia regăsit îmi făcuse darul de a păstra prietenia noastră încă o vreme, de acum nealterată”.