Stră-strănepoata lui Alexandru Macedonski trăiește din scris

Ne-am dat întâlnire într-o cafenea din spatele Ateneului Român. Aştept povestea de dincolo de cotidianul vieţii noastre. Este stră-strănepoata poetului Alexandru Macedonski. Am în faţa mea o siluetă care aduce a trestie în bătaia gândurilor. Mi-am dat seama, după ce-am cunoscut-o mai bine pe Irina Macedonski, că sunt întrebări la care şi ea caută răspunsuri. „Vreau să ştiu cine sunt eu“. De-aici, probabil, tumultul pe care-l simt din cuvintele şi gesturile ei. 

Credea că va fi un interviu. Dar i-am spus că nu-mi plac interviurile. S-a mai liniştit când a văzut că nu am aparate de înregistrat. Nu folosesc aşa ceva. Prefer să notez într-un caiet ce aud şi ce văd, în general, la interlocutorii mei. Am aflat de ea absolut întâmplător, cu câteva luni în urmă, când am scris un reportaj despre un festival de teatru desfăşurat în apartamentele din Bucureşti. Am primit atunci pe mail un anunţ, văzând că e semnat Irina Macedonski. Şi numărul ei de telefon, ca om de legătură cu presa, pentru eventuale detalii. O sun şi, la un moment dat, pun întrebarea. Dacă e din familia poetului. Răspunde afirmativ. Aşa că îi spun că aş vrea să ne întâlnim. E de acord. A trecut ceva timp după aceea, dar n-am uitat-o. Şi iată-ne acum faţă în faţă. Ea cu un ghiozdan. Spune că ar putea să trăiască cu ce are acolo. Dar nu se referea la mâncare, ci la o carte. Nu ştiu ce mai are în geantă, că o văd plină. Dar nu cu mâncare, clar. Scoate tacticos o maşinărie cu care îşi face singură ţigări. Şi un pachet cu tutun. Roteşte cu precizie hârtia, o lipeşte cu limba, apoi  o aprinde de la brichetă.

Curajul de a cerceta arhivele

Şi pentru că ştia scopul întâlnirii, nu mai aşteaptă prima mea întrebare şi-mi spune că „atunci când ai nu nume sonor, eşti obligat să răspunzi, nu să laşi întrebarea nerezolvată“. Stau şi-o ascult. Văd totuşi că e stresată, preocupată să nu spună lucruri fără valoare. Chinuieşte între degete un pacheţel cu zahăr, care nu ajunsese în ceaşca cu cafea. Uneori se uită în ochii mei, dar de cele mai multe ori pe fereastră, căutând parcă, departe, un sprijin. „La noi în familie nu s-a păstrat nimic despre Alexandru Macedonski“, se referă la amintiri de suflet, obiecte sau manuscrise. Ştiu însă, din ce m-am documentat în prealabil, că în cursul anului 2014 a organizat un ciclu de „nopţi macedonskiene“. Pentru că tocmai se împlineau 160 de ani de la naşterea poetului. Spune că şi-a făcut curaj să studieze arhivele, cărţile vechi, orice sursă care s-o facă să înţeleagă cine a fost nu numai poetul.

A vrut să ştie mai mult, cine a fost omul Alexandru Macedonski. Defineşte curajul, în lumea de azi, ca fiind mai degrabă ceva care e pedepsit.

„Cea mai mare valoare a unui om este numele“

Vorbeşte despre o amintire din vremea copilăriei, când descoperă pe coperta unei cărţi numele ei de familie. Dar fără să i se spună prea multe despre stră-străbunicul ei. „Am fost contrariată când am văzut numele meu pe o carte. Mama mi-a spus că a fost un mare poet. Nu se vorbea despre moştenirea asta. Nici eu nu am abordat atunci problema“, simt că nu vrea să intre în prea multe amănunte despre perioada aceea. Şi nici eu nu insisit. O întreb despre arborele genealogic şi zice că se trage din Pavel, unul dintre copiii poetului. Pavel l-a avut, la rându-i, pe Cantemir, iar acesta din urmă este tatăl lui Alexandru, părintele Irinei.

„Cea mai mare valoare a unui om este numele, indiferent dacă e mare sau nu. Trecutul trebuie cunoscut cu onestitate“.

Duşmanul lui Eminescu?

Ajungem şi la povestea polemicii între Alexandru Macedonski şi Mihai Eminescu. De pe urma căreia cel dintâi personaj a rămas cu ceea ce femeia consideră a fi o prejudecată, anume că stră-străbunicul ei ar fi atentat la imaginea poetului naţional. Cei doi s-au contrat mai degrabă din postura de ziarişti, nu de scriitori. „Ei nu-şi judecau opera. Macedonski s-a trezit cu o legendă, fiind considerat duşmanul lui Eminescu. Acest episod a umbrit meritele sale literare“, spune partenera mea de discuţie, având ca bază teoria istoricului Mihai-Daniel Gheorghe, cel care a sprijinit-o în căutarea adevărurilor îngropate în sertarele trecutului. 

„Nopţile macedonskiene“

Ne întoarcem cu povestea la „nopţile macedonskiene“. Ocazii pentru oameni de diverse vârste şi preocupări de a dezbate o serie de teme din opera scriitorului. De pildă, a fost o întrunire la Observatorul Astronomic, atunci când literatura ştiinţifico-fantastică a lui Macedonski a fost în centrul discuţiei. Alt loc, la malul Mării Negre, ocazionat de romanul “Thalassa“, a cărui acţiune se desfăşoară la graniţa între pământ şi valuri. S-au mai întâlnit iubitorii de literatură şi în Grădina Botanică, când se citeau poezii. Privind statistic, eforul Irinei de-a readuce în conştiinţa românilor pe stră-străbunicul ei a însemnat cooptarea a 70 de persoane în organizarea celor 12 evenimente, la care au participat 800 de spectatori. Şi nu mai puţin de 3.500 de oameni care s-au alăturat, pe calea Internetului, unui proiect derulat pe Facebook. Au fost citite în faţa publicului 70 de lucrări ale lui Macedonski. Pe lângă asta, au fost concepute, de autori contemporani, 12 creaţii literare inspirate din opera scriitorului omagiat.

„Am căpătat încredere în a sintetiza creaţia lui“

Cuvintele vin uneori unul după altul, repede. Alteori se opreşte. Cade pe gânduri. Se întoarce apoi în mijlocul discuţiei noastre. Notez cu atenţie ce simte în legătură cu stră-străbunicul ei. “Este un autor complex, dificil de catalogat“. „A inovat cu mult curaj literatura română“. „A încercat să sincronizeze literatura română cu cea europeană, scriind în limba franceză. A fost un deschizător de drumuri“. „Printre primii autori români ai versului alb“. „Am plonjat adânc în mine şi în opera lui“. „Este dificil de lecturat, pentru că şi-a publicat atât operele importante, cât şi şantierul“. „Am căpătat încredere în a sintetiza creaţia lui“. „Am învăţat de la el ce înseamnă încrederea în frumos“. 

Teatru senzorial

Scenariul filmului mut

A existat şi un moment cu totul special, prin crearea unui spectacol bazat pe scenariul filmului mut scris de Macedonski în limba franceză, al cărui titlu este „Cum să devii bogat“. Ocazie cu care interlocutoarea mea face referire la aportul adus de Laboratorul de Teatru Senzorial şi contribuţia lui Adrian Ciglenean în conceperea acelui moment artistic. Spectatorii au fost legaţi la ochi, urmărind desfăşurarea evenimentelor prin intermediul celorlalte simţuri, în afara văzului. Pentru a înţelege ideea autorului, anume că adevărata bogăţie a omului este cea spirituală.

Definiție

Despre posibila ei „aroganţă“

Trăieşte din scris, îşi defineşte existenţa, referindu-se la programul
foarte încărcat pe care-l are, în special în ultima vreme. Caut o definiţie în concordanţă cu ceea ce spune că face şi cred că cel mai nimerit este scriitor de marketing cultural, Irina fiind de acord cu această expresie. Povesteşte că a ezitat înainte să dea la Litere, la gândul că alţii ar fi interpretat asta ca pe o „aroganţă“ din partea ei, având în vedere numele pe care-l poartă. Recunoaşte că uneori o intimida întrebarea legată de numele ei. Anii de studiu la Universitatea din Bucureşti, 2006-2009, au fost urmaţi de perioada de Masterat, finalizată în 2011. Povesteşte despre lucrarea sa de licenţă care a tratat „romantica industrială“, scoţând în evidenţă acele forme apropiate de ştiinţifico-fantastic ale unor scriitori români, precum Caragiale, Heliade-Rădulescu şi Macedonski.

Dorințe

„Este datoria mea să las în urmă un patrimoniu mai puţin obscur“

Ar vrea ca undeva pe lumea asta să existe o casă memorială dedicată stră-străbunicului ei, loc al desfăşurării artelor, dar şi un premiu care să poarte numele ilustrului scriitor, acordat inovatorilor din literatura românească. A încetat, de o perioadă încoace, să-şi mai pună întrebări. Dar, în acelaşi timp, vin spre ea răspunsuri. Pe care le aşează, bucată cu bucată, cu mare grijă, într-un fel de cufăr al sufletului. Poate că va scrie o carte despre tot ce ştie până acum despre Alexandru Macedonski, zic eu. Poate, răspunde ea. Din câte înţeleg, încă nu s-a copt această idee. Oricum, e convinsă că acele goluri din istoria noastră trebuie umplute, fără să mai existe acea nesfârşită amânare în care, privind la modul general, se încurcă societatea românească. „Este datoria mea să las în urmă un patrimoniu mai puţin obscur“. Datoria la care se referă Irina vine şi din versurile lui Macedonski. Se gândeşte astfel la un destin care i-ar fi fost demult hărăzit. De care n-a vrut să se ferească. „Dar când patru generaţii peste moartea mea vor trece, când voi fi de-un veac aproape oase şi cenuşă rece, va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin“.