2009 poate fi privit ca un an cu o dubla semnificatie: 80 de ani de la inceputul colectivizarii in Uniunea Sovietica si 60 de ani de la declansarea aceluiasi proces in Romania. Schita de portret a fiecaruia din aceste doua evenimente va face obiectul a doua studii in paginile suplimentului "Aldine". Studiul de fata se va apleca, cum este si firesc de altfel, asupra colectivizarii in URSS, mai precis asupra perioadei 1927 – 1929 cand profilul campaniei de transformare socialista a agriculturii a fost decis. Motivul acestei ordini nu tine doar de cronologie, ci si de functia de model a experientei sovietice a colectivizarii.
Felul in care socializarea agriculturii a avut loc in Romania sau in oricare dintre democratiile populare este putin probabil de a fi inteles in afara arhetipului sovietic. Discutabil, motivatia si asemanarile colectivizarii au depasit in Romania subiectul adaptarii la context. Din ratiuni de spatiu dar si plecand de la faptul ca cele doua secvente constituie capitole aparte in istoria colectivizarii, studiul nu va discuta mostenirea leninista si viziunea lui Marx si Engels in practica colectivizarii (adica perioada de dinainte de 1927) si, respectiv, teribila suferinta umana provocata de "succesul ametitor" conform expresiei lui Stalin al colectivizarii (in cateva luni s-a socializat peste jumatate din lumea rurala a URSS) al carui varf este foametea din 1932 – 1933 soldata cu un numar de morti care variaza intre 2 si 5 milioane despre care tot mai mult se vorbeste astazi in termen de genocid. Impreuna cu aceste doua parti, s-ar fi putut argumenta ca procesul colectivizarii isi are temeinic infipte radacinile in leninism si, mai departe, marxism.
Pentru ca discutarea perioadei de dinainte 1927 si dupa 1930 lipseste, studiul va argumenta ca procesul colectivizarii reprezinta sublimarea poate cea mai izbutita a stalinismului vazut nu doar ca variant ideologic, dar mai ales ca practica. De aceea, intr-un anume fel colectivizarea reprezinta prima etapa in batalia pentru puterea suprema a lui Stalin (urmatoarea va fi data de procesele politice de la sfarsitul anilor 30) si singura care implica cea mai mare parte a societatii sovietice.
1927 – principiul colectivizarii
A discuta colectivizarea intr-o perspectiva de timp mai indepartata presupune efortul de a raspunde catorva intrebari precum a fost aceasta de neocolit? A fost benefica pe termen lung? Decizia colectivizarii s-a luat prematur? S-ar fi putut face si in alt fel? In fine, a cunoscut iarna anilor 1929 – 1930 un proces de colectivizare in masa? (Narkiewicz, p. 20).
Asupra hotararii de a colectiviza agricultura s-a cazut in cursul lucrarilor celui de-al 15-lea congres al Partidului Comunist din Uniunea Sovietica (PCUS), desfasurat in decembrie 1927, insa procedura efectiva nu a inceput decat doi ani mai tarziu. Argumentul invocat oficial in luarea acestei masuri trimite intr-un mod consistent la continutul ideologic: progresul industrializarii pe care partidul il doreste, iar istoria il cere, intampina dificultati in productia insuficienta de grane (in optica guvernamentala, industrializarea necesita grane si materii prime la un pret cat mai scazut).
Cum productia la scara mica (exploatarea familiala a loturilor de pamant) nu poate asigura aceasta nevoie, oficialii de partid au consimtit concentrarea proprietatilor in unitati mari de productie agricola (ferme colective). La aceasta se adauga ostilitatea culacilor (chiaburi in varianta romaneasca), o categorie "inventata" pentru a da sens ideii de lupta de clasa. Legitimarea colectivizarii cu discursul ideologic al marxism-leninismului se verifica, ca atare, prin prisma a trei elemente: conflictul de clasa, inevitabilitatea socialismului agricol si vointa partidului de a duce la capat acest proces.
Ce anume a prevalat dintre factorii economici si cei politici in decizia de a colectiviza agricultura este o polemica neincheiata, cu toate ca evidentele par sa sugereze de partea cui se inclina balanta. O categorie de istorici sustine ca argumentul economic a cantarit cel mai mult, in special cu privire la dezvoltarea economica si dificultatile agriculturii rusesti din acel timp. O a doua categorie, discutabil mai numeroasa, refuza determinismul materialist pe care argumentul sovietic se intemeiaza, pledand, in schimb, pentru relevanta argumentului ideologic care, inevitabil, dubleaza o anumita vointa politica. Continutul dezbaterilor politice asupra doctrinei, la fel ca si lupta pentru putere dintre diversele factiuni ale PCUS sunt indicatori ai rolului precumpanitor jucat de doctrina in decizia de a colectiviza agricultura. Astfel ca, in aceasta optica, ideologia constituie un instrument de a schimba realitatea si nu atat o banala reflectie a sa (Ellison, p. 192).
Exemplul invocat este teoria agrara a lui Lenin. (Trebuie spus ca in afara de viziunea cooperatista a agriculturii, Lenin in eforturile lui de a adapta dogma marxista la conditiile Uniunii Sovietice, s-a preocupat asiduu pentru definirea luptei de clasa in mediul rural.)
Desigur, intre aceste doua "scoli" istoriografice, isi fac loc si autorii care se rezuma doar la a enumera elementele politice si economice, fara a urmari neaparat o ierarhizare a importantei acestora in initierea si cursul colectivizarii. De pilda, Harry Schwartz livreaza trei factori care au convers in decizia asupra agriculturii: nevoia crescanda de grane pentru industrializare, tendinta culacilor de a impiedica satisfacerea acestei nevoi si faptul ca guvernul s-a dedicat de multa vreme obiectivului socializarii agriculturii (ibidem).
Explicatia oficiala a hotararii luate la congresul partidului din decembrie 1927 care a fost rezumata la inceputul acestui paragraf a venit ca urmare a unei analize a realitatii. Altfel spus, oficialii sovietici s-au pus de acord asupra solutiei dupa ce vor fi aflat din teritoriu problemele cu care se confrunta statul sovietic al acelui timp. Cata vreme industria si agricultura se afla intr-un raport de conditionare univoca in sensul in care succesul industrializarii depinde de capacitatea agriculturii de a furniza bani si produse, problemele durabile ale agriculturii incetineau ritmul industrializarii. La vointa guvernului de a accelera industrializarea, se adauga nevoia taranilor (numeric din ce in ce mai multi) de a manca mai mult si de a se bucura de produse industriale ieftine (ibid, p. 194). Astfel, vointa guvernului (statul) si nevoia taranilor (societatea) au insemnat doua entitati asezate pe pozitii contrarii.
Lucrurile s-au complicat si mai mult in clipa in care, la aceste concluzii inspirate in principal de realitate, s-au adaugat considerente teoretice, fara nicio legatura cu realitatea, cum ar fi, de pilda, notiunea luptei de clasa care i-a obligat pe doctrinari sa inventeze categoria "culacilor", corespondent in mediul urban al "capitalistului".
Culacii (chiaburii) – dusmanul de clasa
Inainte de a enunta eroarea perceptiei sovietice asupra realitatii care face obiectul criticilor la justificarea oficiala a colectivizarii, deschid o paranteza (absolut necesara in vederea intelegerii nu doar a istoriei colectivizarii, ci si a suferintei imense, tradusa in zeci de milioane de morti in Rusia Sovietica si oriunde acest model a fost exportat). Scopul acesteia este de a discuta notiunea de "culac".
Dupa cum a fost spus, definirea structurii de clasa la sat si identificarea celor care urmau sa serveasca rolul de dusman de clasa s-a facut inainte vreme de colectivizare. Un rol important l-a jucat Lenin. Mai important decat clasificarea taranimii a fost descoperirea dusmanului de clasa pe care l-au botezat "culac". Categoriile fiind fixe, criteriile care au stat la baza constituirii lor au variat in functie de loc si timp.
In baza avutiei, terminologia sovietica a grupat taranimea in trei categorii generale: taranii saraci (bednyaks), mijlocasi (seredniaks) si bogati (kulaks). La acestia s-a mai adaugat o categorie speciala, a celor care lucrau pentru salariu (batraks) si care, alaturi de cei saraci, constituiau adevaratii aliati ai sovieticilor. In vreme ce culacii erau adevaratii dusmani, mijlocasii reprezentau o categorie labila, susceptibila de a cadea fie de partea aliatilor, fie de cea a dusmanilor. Intr-un fel modern, s-ar putea spune ca acesta era categoria tinta in lupta pentru instaurarea socialismului la sate, toate eforturile urmand sa se concentreze pe ralierea acesteia la proiectul sovietic In principiu, ceea ce sovieticii au denumit prin culac si ceea ce noi am putea numi "tarani instariti" nu a insemnat nici pe departe o fictiune.
Actul de nastere al acestei categorii de fermieri independenti trebuie identificat in sirul reformelor agrare initiate intre 1906 si 1914 de primul ministru Stolypin, realizate ca urmare a recomandarilor conferintei asupra nevoilor agriculturii dintre 1901 si 1903 si a amplei revolutii taranesti din 1905. In esenta, reformele urmareau reformarea intregii structuri a societatii rusesti (bazata de veacuri pe obscina si mir, doua formule de organizare sociala si economica a taranimii) prin favorizarea unor relatii de tip capitalist (cresterea rolului pietei si intarirea legaturii dintre taran si proprietatea personala), dar si eliminarea surselor de revolta politica (mir-ul sau guvernarea sateasca bazata pe proprietatea colectiva asupra pamantului a supravietuit chiar si dupa desfiintarea iobagiei in 1861). Eficienta proprietatii personale urma sa fie sporita de asistenta oferita de trei forme principale de cooperativa (de credit, de productie si de consum).
Faptul ca acestea au fost initiate si administrate de catre stat, a indreptatit asezarea reformelor lui Stolypin sub eticheta unui capitalism de stat si nu a unei economii de comanda cum eronat se crede uneori. Desi reformele au fost intrerupte brutal o data cu asasinarea promotorului lor, doua vlastare au iesit din acest trunchi: unul este revolutia din Martie 1917 care a pus capat tarismului (la acea vreme, cel mai anacronic regim politic de pe continentul european) deschizand calea unei posibile deveniri democratice sub guvernarea lui Kerensky, iar al doilea este ingrosarea unui strat de tarani intreprinzatori (care insa nu a fost nicio clipa atat de mare si, implicit, atat de amenintator pe cat au afirmat comunistii), cu gust pentru relatiile economice libere.
Dupa ce lovitura de stat din Octombrie 1917 a suprimat la fel de brutal perspectivele optimiste ale revolutiei din Martie 1917, acesti tarani ramasesera singurul vestigiu al unei perioade ce parea sa transforme organic societatea. Politica guvernului fata de aceasta categorie de tarani s-a numit "deculacizare" (in varianta romaneasca, deschiaburire). Principala problema a fost insa nu atat definirea culacului, cat stabilirea criteriilor prin care prezenta acestuia sa fie identificata. Cu ajutorul principiului asemanarii dintre taranul instarit de la sat si burghezul-capitalist de la oras, in mai 1929 s-au fixat patru caracteristici ale culacului: capacitatea de a angaja forta de munca, faptul de a se bucura de posesiuni private, capacitatea de a inchiria mijloace de productie, implicarea in obtinerea unor surse de venit altele decat din munca. La aceasta lista de criterii fixe, se prevedea posibilitatea de a adauga noi criterii, stabilite la nivel local.
Ambiguitatea ultimului criteriu, la fel ca si libertatea lasata organelor special abilitate de a spune cine este culac nu doar ca a relativizat notiunea, dar a facut posibil ca orice persoana sa poata fi inclusa pe lista "dusmanilor de clasa". Pentru a fi si mai precisi in atitudinea pe care sa o aiba fata de culaci o data identificati, acestia au fost impartiti la randul lor in trei sub-categorii: criminalii vinovati de agitatie contra-revoltionara, aflati sub incidenta legilor securitatii de stat (pedeapsa nu putea fi alta decat condamnarea la moarte), instaritii care urmau sa fie inlaturati din comunitate (sub forma domiciliului obligatoriu, cea mai frecventa forma) si cei mai putin instariti care erau reasezati in zone necultivabile (Beermann, p. 374) sau concentrati in lagare de munca.
In fata unei asemenea stari de fapt ar fi probabil superfluu de adaugat ca procesul deschiaburirii a incalcat cele mai elementare norme de justitie, cum ar fi aplicarea masurilor penale pentru ofense definite si delimitate cu strictete, de catre autoritati speciale, independente de cele administrative. Actiunile impotriva culacilor au fost luate in numele necesitatii, ca gesturi eroice si nu ca masuri politienesti sau juridice (ibid, p. 373). Asa se explica de ce denumirea culacilor se face sub o forma peiorativa, colorata cu invective emotionale, fapt care produce o deturnare a functiei indeplinita de catre definitie: de la functia normativa, se trece la cea emotionala, un excelent stimulent politic (ibid, p. 374). Scopul acestei categorisiri a vizat organizarea "stiintifica" a colectivizarii, insa dincolo de aceasta, prin inventarea categoriilor de "buni" (batraki si bednyaki) si "rai" (seredniaki si kulak) s-a urmarit spargerea legaturilor sociale extrem de puternice, organizate aproape exclusiv la nivel personal, din interiorul comunitatii satesti (ibid, p. 373).
1927 – 1929. Dezbaterea metodelor de colectivizare
Revenind la temeiurile care au inspirat solutia colectivizarii, obiectia adusa de critici este ca liderii sovietici, mai degraba fiind ideologi decat economisti empirici, au deformat realitatea. In fapt, problema reala nu tinea de stocarea surplusului de grane (gest pus pe seama culacilor, in 1929), ci de productia scazuta. Cat priveste recolta scazuta care, de asemenea, s-a situat printre motivele invocate in 1927 in sprijinul colectivizarii, cauza principala nu este ineficienta micii exploatari familiale, ci starea de inapoiere a agriculturii (ambiguitatea drepturilor de posesiune, precaritatea mijloacelor de exploatare a pamantului, organizarea defectuasa a loturilor de pamant etc) (Ellison, p. 195).
Observam ca daca necesitatea de principiu a colectivizarii respira un aer pronuntat ideologic (in 1927 se insista asupra ineficientei micii proprietati), hotararea asupra aplicarii acestui principiu invoca argumentul concret (in 1929, productia era mica pentru ca taranii refuzau sa predea catre stat surplusul de grane). Prin urmare, ambele motivatii -spun criticii- impartasesc o viziune deformata asupra realitatii. Intreband asupra motivului acestei distorsiuni se ajunge in inima problemei: doctrina politica a jucat un rol vital in luarea deciziei. Alternativele economice la colectivizare erau, negresit, numeroase. In schimb, solutia politica era doar una: limitarea alternativelor economice (ibid, p. 197). Cata vreme realitatea creeaza posibilitatea de a alege (adica de a fi liber), ideologia trebuie sa ingradeasca aceasta libertate in numele necesitatii. Pentru Stalin existenta culacilor era expresia reformelor lui Stolypin.
Tolerarea acestora ar fi insemnat, de facto, intoarcerea la reformele fostului prim-ministru cu care NPE semana in multe privinte, lucru evident de neacceptat. Astfel, singura solutie era eliminarea acestora.
Cu toate ca NPE-ul incepuse sa-si arate limitele inca din 1925, criza acestei initiative economice nu s-a facut simtita decat spre anul 1927. Din acest punct de vedere, congresul al XV-lea al partidului nu doar ca da unda verde colectivizarii, dar pune capat si NPE-ului. O observatie importanta de facut in opinia unor autori este ca ideea colectivizarii nu inlocuieste NPE-ul. In definitiv, acesta sucomba inainte ca alternative sa se nasca in mintea liderilor politici (Lewin, p. 162).
In perioada cruciala dintre 1927 si 1929, pe langa subrezirea politicii NPE se produce si o grava criza de procurare a granelor (cu apogeul atins in iarna dintre 1927 si 1928), ca rezultat al intrepatrunderii unui intreg lant de factori, bunaoara slabiciunea cresterii industriale cu precadere intarzierea aplicarii masurilor cuprinse in planul de industrializare ce a avut ca prim efect imposibilitatea de a furniza taranilor echipamentul tehnic promis. La aceasta se adauga fisurile inerente ale agriculturii care s-au reflectat intr-o productie scazuta (cu mult mai scazuta chiar fata de cea dinainte de primul razboi mondial), raportul nefavorabil taranului dintre pretul de vanzare cu amanuntul a produselor industriale si pretul stabilit de stat pentru produsele agricole (lucru care a motivat fie preferinta pentru stocarea produselor agricole, fie optiunea de a-si vinde produsele pe piata libera si nu guvernului al carui pret de achizitionare era inferior celui de pe piata) (ibid, pp. 163 – 164).
In afara de a culege roadele unei polirici guvernamentale defectuase, perioada discutata este totodata ceasul concluziilor si al dezbaterilor aprinse asupra metodelor de realizare a fermelor colective. Dezbaterile care au avut loc in decursul congresului din 1927 scot in evidenta cel putin doua pozitii fata de colectivizare sau, mai exact spus, fata de prioritatile partidului in relatie cu sectoarele industriale si agricole. Una, considerata a fi de stanga si a carui figura principala este Trotsky, vedea in doctrina marxist-leninista o preferinta certa pentru industria grea in detrimentul agriculturii (de unde si dezvoltarea accelerata si cu orice pret a industriei, inclusiv cel al ruinarii agriculturii). A doua categorie, de dreapta si intr-un mod poate nu atat de surprinzator majoritara, milita pentru dezvoltarea concomitenta si graduala a agriculturii si a industriei (Ellison, p. 202), fara insa a recuza la nivel de principiu inferioritatea agriculturii.
Exponentul acesteia a fost Bukharin. Pentru o anumita perioada de timp, Stalin a preferat sa pastreze o anumita distanta relativ la clivajul dintre factiunile zis de dreapta si stanga ale partidului. Motivul acestei rezerve nu tine nici de ideologie si nici de realitate, ci de vointa acestuia de a-si consolida pozitia de putere in partid. Metoda asaltului a fost pe cat de simpla, pe atat de eficienta: dupa ce a folosit gruparea majoritara, de dreapta, pentru a o elimina pe cea minoritara, a purces la anihilarea acesteia. Dupa inlaturarea potentialilor rivali din gruparea de stanga, asediul rivalilor de la dreapta s-a facut prin invocarea ideilor de stanga intr-o varianta usor modificata: colectivizarea rapida se va face fara a mai astepta implinirea revolutiei europene. Astfel, Stalin va intra in conflict cu linia dominanta din partid.
La plenara Comitetului Central al PCUS din aprilie 1929, Stalin nu doar ca renunta la atitudinea ezitanta fata de colectivizare, dar se ridica impotriva dreptei. Acesta (la fel ca si Bukharin) a consimtit ca politica comunismului de razboi lansata de Lenin s-a incheiat cu un fiasco. La fel de mult, cei doi au convenit ca NPE-ul a tradus alianta guvernului cu taranii prin care acestora din urma le erau acordate o serie de concesii precum dreptul de a angaja, dreptul de a intra liber pe piata, dreptul de a insamanta in functie de preturi relativ libere. Unde pozitiile celor doi se desparteau era in lectiile esecului politicii comunismului de razboi. Daca Bukharin s-a lasat infiorat de obstinatia taranilor de a rezista in fata asaltului guvernamental, Stalin, dimpotriva, a considerat ca ideea e buna si poate fi repetata cu sanse mari de izbanda cu singura conditie a intaririi statului (Narkiewicz, p. 22).
Altfel spus, daca NPE-ul a consemnat victoria taranilor impotriva statului, lupta a fost castigata nu prin rezistenta taranilor, ci din cauza slabiciunii administratiei centrale de stat. Acesta lectie diferit inteleasa face ca intre cei doi zidul sa se ridice numai in clipa cand se pune problema atitudinii fata de tarani si optiunii fata de piata libera. Cu alte cuvinte, nu scopul in sine e contestat (cei doi sunt de acord asupra colectivizarii ca schimbare necesara in statutul agriculturii), ci mijloacele realizarii acestuia. Expresia ferma a acestei divergente se observa in felul celor doua grupari de a se raporta la culaci. Daca stanga, reprezentata acum de Stalin, opta pentru eliminarea culacilor, discursul liniei zis de dreapta era unul conciliant, ba chiar favorabil culacilor. In acest sens, este binecunoscuta lozinca lui Bukharin (care prin "Notele" scrise in 1928 isi construise ocazia de a-si rafina programul): "Imbogatiti-va!"
Delegitimarea pozitiei adoptate de Bukharin s-a facut prin lansarea a doua tipuri de acuze: "opozitia la perspectivele de dezvoltare" si refuzul de a-i reprima pe "capitalistii satelor". Cu toate ca pozitia de pe care Stalin s-a lansat in blamarea "deviatiei de dreapta" pare ceva mai aproape de dogma marxist-leninista, acuzele acestuia cat timp figurile cheie ale "conspiratiei de dreapta" (Bukharin, dar si Rykov, Tomsky) au sprijinit colectivizarea si politica socialismului agrar se dovedeau a fi nefondate (Ellison, p. 199). Demanteland miturile taranilor care ascund granele si insistand asupra faptului ca radacina crizei agrare este productia scazuta, "deviatia de dreapta" s-a gasit in situatia unica si oarecum paradoxala de a arata realist spre esecul partidului, fara insa a abandona programul teoretic al socialismului agrar (ibid, p. 201). Impunerea pe agenda partidului a liniei staliniste, dincolo de a fi rezultatul luptei din partid, reprezinta victoria unui program si inradacinarea unei dogme (ibid, p. 202) care in trecerea sa prin istorie va semana suferinta.
1929 – 1932. Colectivizarea
Cu argumentul construit la congresul din 1927 si pe fondul crizei alimentare un an mai tarziu, la fapte s-a trecut in noiembrie 1929 cand la initiativa lui Molotov (aliat de nadejde al lui Stalin in lupta deopotriva cu dreapta si stanga) se stabileste o comisie centrala asupra "colectivizarii complete" sub conducerea comisarului pentru agricultura Y.A. Yakovlev. Un amanunt interesant este diferenta de o luna intre decizia asupra comisiei (noiembrie) si infiintarea propriu zisa (decembrie). Unii autori vad in aceasta intarziere semnul unei ezitari din partea administratiei centrale, lucru firesc doar in conditiile in care se tine cont de confuzia leadershipului si insuficienta informatiilor din teritoriu. De fapt, comisia prin cele doua sub-comisii ad-hoc infiintate (in total au fost 8) a avut de intampinat doua probleme de fond: ritmul colectivizarii si relatia cu culacii.
Relativ la ritm, doua optiuni care amintesc de mai vechea disputa intre linia stalinista si cea deviationista (de dreapta) se afima: una asumata de Yakovlev insusi potrivit careia graba nefireasca ar transforma colectivizarea reala intr-o colectivizare-spectacol ("ceea ce noi nu dorim") si alta asumata de catre o minoritate care pledeaza pentru colectivizarea rapida intrucat exista dorinta "de la firul ierbii" pentru formarea kolkhozurilor (fermele colective) (Narkiewicz, p. 34). Raportul sub-comisiei definitivat la 22 decembrie 1929 a recomandat pozitia curentului de opinie dominant, insa un amendament trimis direct lui Stalin de catre cea de-a doua factiune a facut ca intregul raport sa fie retrimis spre verificare asa incat ideea colectivizarii rapide sa aiba castig de cauza. Cu privire la chestiunea culacilor, din nou se afirma doua tendinte, diferite in continut, insa identice in principiul eliminarii culacilor (deculacizarea). Prima care sustine o atitudine "binevoitoare" fata de culaci: deportarea in regiuni indepartate nu reprezinta o solutie cu exceptia celor care se opun colectivizarii, majoritatii populatiei culace sa-i fie tolerata munca la kolkhoz.
Versiunea eliminarii culacilor in opinia subcomisiei difera de cea din timpul comunismului de razboi prin faptul doar mijloacele de productie trebuie sa fie confiscate de catre kolkhoz. In contrast, conform liniei dure intreaga populatie culaca necesita excluderea totala de la kolkhoz si deportarea in regiuni in care supravietuirea se face cu dificultate (ibid, p. 35). Cum era de asteptat, Biroul Politic si-a asumat doar a doua pozitie. Alte masuri care au suscitat dezbateri aprinse au fost referitor la chestiunea proprietatii. Daca o pozitie sustinea ca o mica parte din proprietate sa fie incredintata taranilor cu titlu personal, alta (favorizata de catre puterea centrala) sustinea forma de kolkhoz (artelul) in care niciun fel de mijloc de productie sa nu incapa pe mana taranilor (ibid). Pe acest fundal a fost semnat la 5 ianuarie 1930 decretul asupra colectivizarii.
Bibliografie
Beermann, R., Comment on "Who Was the Soviet Kulak?", in "Soviet Studies", Vol. 18, No. 3 (Jan., 1967), pp. 371 – 375.
Lewin, M., The Immediate Background of Soviet Collectivization, in "Soviet Studies", Vol. 17, No. 2 (Oct., 1965), pp. 162 – 197.
Narkiewicz, O.A., Stalin, War Communism and Collectivization, in "Soviet Studies", Vol. 18, No. 1 (Jul., 1966), pp. 20 – 37.