Gloria baladei „Mioriţa” a început îndată după publicarea ei de către Vasile Alecsandri, după ce o culesese Alecu Russo, aflat în surghiun la Soveja. A fost considerată capodoperă a literaturii populare şi a fost destul de repede tradusă în mai multe limbi europene, fiind considerată reprezentativă pentru specificul nostru naţional. Primul care a atacat-o, destul de târziu, a fost Emil Cioran, căruia, de altfel, din toată literatura noastră nu-i plăcea decât Eminescu, îndeosebi „Rugăciunea unui dac”. Cel care a creat, pornind de la celebra baladă, o filosofie autentic românească a fost Lucian Blaga, în „Spaţiul mioritic”, cam în acelaşi timp când Cioran scria „Schimbarea la faţă a României”. Cum Emil Cioran a fost la modă câţiva ani după 1990, epigonii lui din România s-au repezit la atributul „mioritic”, zeflemisindu-l până la saturaţie, încât astăzi e aproape compromis, în ciuda entuziasmului lui Lucian Blaga şi al altor mari scriitori.
S-au găsit tot felul de interpreţi care să condamne „fatalismul” poporului român, „laşitatea” ciobanului din „Mioriţa”, adică „laşitatea” românilor, trădarea lui de către cel vrâncean şi cel ungurean, adică vocaţia de „trădători” a românilor, invidia celor doi pentru numărul mare de oi ale eroului, pusă în seama întregului popor ş.a.m.d. Degeaba există, chiar în varianta lui Alecsandri, o propoziţie condiţională – „Şi de-o fi să mor” – care pre¬supune o luptă între erou şi cei doi duşmani ai săi, căci criticii baladei nu o iau în seamă.
Păstorul ucis a înviat
Din păcate, deşi artistic pare cea mai izbutită variantă, cea a lui Vasile Alecsandri este incompletă. Aşadar, cele mai multe comentarii, binevoitoare sau răuvoitoare, s-au făcut pe câteva fragmente. Balada este mai profundă decât s-a spus de către admiratorii ei. Păstorul, nu chiar nepăsător în faţa morţii apropiate, ştie, în variantele mai puţin sau deloc comentate, că va învia, că va fi iar lângă oile sale. Şi, în unele texte, chiar învie! Iată finalul unei variante din judeţul Dâmboviţa, unde mioara năzdrăvană îl învie pe cel ucis: „- Mioară, mioară, / Suflă tu o dată! / Mioara sufla / Până-l învia”. Aşadar, evenimentul petrecut pe vremea când strămoşii noştri nu se temeau de moarte e mult mai complex, iar exegezele asupra lui ar trebui să fie pe măsură. Variantele cu Învierea sunt destul de multe şi e de mirare că acest final excepţional nu a fost observat de folclorişti sau comentatori, ori a fost trecut cu vederea. Unele dintre ele au fost culese chiar în ultimii ani, ceea ce demonstrează că, indiferent de opiniile intelectualilor săi, poporul român crede mai departe în „Mioriţa”.
Balada „Mioriţa” este socotită capodopera literaturii noastre populare şi, imediat ce a fost publicată varianta culeasă de Alecu Russo, a fost receptată pozitiv de oamenii de cultură români şi străini.
