In dimineata zilei de 14 iunie 1990, pe la ora 9, venind spre redactie, colegul Ioan Timofte aproape s-a aruncat in fata masinii care ma aducea, oprindu-ne prin dreptul statuii lui Lenin. Cu o ingrijorare vizibila, mi-a aratat un grup nu prea numeros care „demonstra” in fata intrarii in corpul C, unde, la etajul IV, se afla „Romania libera”. Timofte mi-a spus ca „demonstrantii” erau din Sindicatul tipografilor (in fapt, aveam sa aflu mai tarziu, erau muncitoare din sectia legatorie, care primisera „sarcina” sa faca agitatie). Strigau: "Jos "Romania libera"” si „Moarte lui Bacanu”! Erau asteptati minerii… Parea credibil: mai avusesem mici „meciuri” cu tipografii, atatati de sefii lor, care ne sicanau permanent, intarziind tiparirea ziarului, uneori chiar amenintand ca nu-l vor mai tipari. Mi s-a spus ca devastasera biroul conducerii si ca o lovisera pe secretara care nu vrusese sa-i lase sa intre, doamna Mariana Bandu. Timofte pretindea chiar ca ar fi foarte periculos sa incerc sa ajung in redactie. L-am rugat sa anunte toate colegele sa nu vina, deocamdata, in redactie si sa convoace Comitetul Director la Florica Ichim acasa (locuia aproape, in Domenii, si era cea mai primitoare casa), unde aveam sa ma duc si eu, urmand sa comunicam prin telefon si sa hotaram ce facem in functie de desfasurarea evenimentelor. Intrasem aproape in clandestinitate, fireste, si prin decizia mea oarecum pripita… Astazi e mai greu de inteles tensiunea in care eram obligati sa traim atunci, scrisorile de amenintare pe care le primeam, telefoanele de dupa miezul noptii, cu injurii si alte amenintari… Privind in urma, sunt inclinat sa cred ca scenariul sindical Ð despre care voi vorbi mai jos Ð prevedea si impiedicarea prezentei in redactie a unora dintre noi.
Conducerea redactiei, instituita prin vot in 25 decembrie 1989, era colectiva, deciziile importante se luau tot in urma unui vot in Comitetul Director compus din 7 membri, in ordine alfabetica: Petre Mihai Bacanu Ð seful sectiei „Eveniment”; Mihai Creanga – redactor sef; Florica Ichim Ð secretar general de redactie; Tia Serbanescu Ð seful sectiei „Cultura”; Bazil Stefan Ð secretar general de redactie; Anton Uncu Ð redactor sef; Corneliu Vlad Ð sef sectie „Externe”. Director onorific: Octavian Paler, cu rol consultativ. Intamplator, si Octavian Paler si Petre Mihai Bacanu, erau, atunci, plecati din tara: primul in Canada, celalalt in SUA.
La sosirea minerilor, inainte de pranz, dintre membrii conducerii, in redactie se afla doar Corneliu Vlad. Impreuna cu Stefan Niculescu Ð Maier si cu alti colegi au discutat cu liderii minerilor, dintre care se detasa ing. Nicolae Camarasescu. Concluzia acestuia? „Din acest moment acest ziar nu mai apare!” O concluzie pe care au impus-o si conducerii Combinatului poligrafic „Presa libera”, amenintand ca, altfel, vor distruge rotativa si celelalte utilaje. Curios este ca, inca inainte de venirea minerilor, in redactie a aparut si Viorel Salageanu, ziarist la „Adevarul”, din partea sindicatului ziaristilor (SZR). Nu pentru a proteja redactia „Romaniei libere”, ci pentru a insinua un zvon care a circulat tot mai intens printre colegii nostri: de fapt, trebuia schimbata orientarea ziarului si conducerea care promovase linia politica ce starnise Ð vezi Doamne! Ð atatea nemultumiri „in randul maselor”…
Marturisesc, si eu, si colegii mei din Comitetul Director, ne simteam apasati de raspunderea pentru soarta ziarului si a redactorilor nostri, mai ales ca unii fusesera agresati, ce-i drept nu in redactie, ci in oras, pentru simplul fapt ca… lucrau la „Romania libera”! Aveam sa aflam ca acasa la fotoreporterul nostru Mihai Popescu-Stoenesti (cel care facuse fotografiile de la Arhitectura, cu asaltul politistilor si al unora care pretindeau ca sunt muncitori la IMG-B Ð „imeghebe face ordine!”) sosisera 8 mineri insotiti de politisti; cine il identificase?, cine i-a aflat adresa?, evident, nu minerii. Am conceput un Comunicat de presa, pe care si-au pus semnatura 55 de membri ai redactiei dupa ce tonul lui a mai fost „indulcit”… Cu toate acestea, Emanoil Valeriu, directorul general al Radio-Televiziunii, n-a vrut sa dea pe post protestul Comitetului Director al ziarului „Romania libera”. Vineri, 15 iunie, insotit de Corneliu Vlad si de Ion Pavelescu, am fost prezenti la conferinta de presa a primului minstru Petre Roman, cu promisiunea lui Adrian Sarbu, seful lui de cabinet, ca acesta ne va primi apoi, pentru a lamuri situatia. Inghesuit de intrebarile incomode ale ziaristilor straini, Petre Roman a vorbit si el de fenomene asemanatoare „rebeliunii legionare din 1939” (sic!), iar la o intrebare expresa a unui ziarist italian „cine a interzis aparitia ziarului "Romania libera", Petre Roman a spus ca nici Guvernul, nici minerii, este doar „o problema cu sindicatul ziaristilor”(!). Totusi, inca nu realizam legatura cu zvonistica propagata in redactie, mai ales de doi colegi: I.S. (fost secretar de partid al ziarului) si S.Z. (fost redactor la „Scanteia”), care spuneau ca „totul se rezolva, dupa inlocuirea conducerii…” Aveau, ziceau ei, „cele mai inalte asigurari”. La iesirea de la conferinta de presa a lui Petre Roman am dat nas in nas cu un personaj pe care mai sa nu-l recunosc: Gelu Voican Ð Voiculescu, insa „ras, tuns si frezat”! Petre Roman n-a mai avut timp de noi.
Cum n-am primit decat vorbe de la Guvern (oricum, o declaratie a purtatorului de cuvant Cristian Unteanu afirma public ca dl. Petre Roman „nu doreste incetarea activitatii ziarului "Romania libera"”) nici tipografii, nici conducerea Combinatului poligrafic (care, oricum, nu ne agrea!) n-au fost de acord sa reapara ziarul. „Daca se intorc minerii, voua va strica niste birouri, dar noua, daca ne distrug rotativa, ne iau painea de la gura”… Incredibil, nu?
A doua zi (sambata, 16 iunie), dupa pranz, am fost sunat la telefon de Cristian Unteanu (cred…), care m-a convocat la o intalnire cu Ð lovitura de teatru! – … Miron Cozma, pentru ora 18. Urma sa ne intalnim (eu cu Cristi si cu inca un tanar domn al carui nume l-am uitat) la iesirea de la metrou, langa „Intercontinental”. E clar: guvernul Roman era presat rau. Aparuse Declaratia Departamentului de Stat al SUA, care amenda drastic Guvernul Romaniei si, mai ales, pe Presedintele Ion Iliescu. Reactia statelor europene occidentale era, de asemenea, foarte puternica. Scenariul sindical cu decapitarea „Romaniei libere” cazuse. Intalnirea mea cu Miron Cozma urma sa arunce responsabilitatea opririi ziarului doar pe umerii minerilor, a „uneltelor”.
Cozma era cazat intr-un apartament la „Intercontinental” (nu mai intreb: pe banii cui?) si cand am venit eu sfarsea prost o conferinta de presa cu ziaristii straini. Mi s-a parut epuizat fizic si moral, covarsit de urmarile teribile ale mineriadei si, oricum, constient ca i se vor pasa gravele responsabilitati ale altora, aflati si pana astazi in obscuritate. Ramasi pentru putina vreme doar cu cei doi reprezentanti ai Guvernului, Miron Cozma mi-a spus ca nÐa dat nici un ordin pentru oprirea ziarului si ca… nici nu-l cunoaste pe Camarasescu! Mai tarziu, Camarasescu mi-a dovedit ca fusesera colegi de liceu. Oricum, aveam tot dreptul sa repornim ziarul si putea garanta ca sindicatul tipografilor nu va pati nimic. La plecare, dupa despartirea de Cozma, unul dintre cei doi „aghiotanti” ai lui Adrian Sarbu mi-a reprosat: „Noi v-am adus sa va intelegeti, nu sa tipati la el!”…
Inca de a doua zi au inceput mari presiuni „sa dam drumul ziarului”. Am spus ca numai dupa ce luni, 18 iunie, vom avea o sedinta generala de redactie. Pana in ultima clipa, promotorii scenariului sindical n-au incetat sa manipuleze redactia. A fost vot secret: 89 pentru si doar 19 contra ca „Romania libera” sa-si pastreze conduita si conducerea. O mare victorie pentru libertatea presei si pentru renumele ziarului. A fost un ziar bun, am fost o familie. A fost, am fost…
Mihai CreangA
Cautati in colectii „Romania libera” din 19 iunie 1990. Tia Serbanescu a scris editorialul semnat cu numele ziarului: „De la epoca de aur la epoca de piatra”. Eu am scris „Revedere”. Cu cititorii nostri pe care i-am iubit si i-am respectat. Multumesc tuturor colegilor (unii, din pacate, nu mai sunt pe lumea asta) care mi-au fost alaturi pentru a face, impreuna, ZIARUL. A fost, pentru mine, o onoare. Rectific: a fost o iubire.
