Una dintre cele mai apreciate figuri din istoria României rămâne, până azi, cea a primului domnitor al Principatelor Unite Române, Alexandru Ioan Cuza. El s-a remarcat atât în calitate de participant la Revoluția din 1848, cât și ca domn al Unirii din 1859.
De asemenea, Alexandru Ioan Cuza rămâne în istorie pentru marile sale reforme: introducerea învățământului obligatoriu și gratuit, prima reformă agrară înfăptuită după Unire, secularizarea averilor mănăstirești și adoptarea unei legislații moderne, inspirată din cea franceză. Acestea sunt merite incontestabile ale domnului Unirii. Însă propaganda comunistă a preluat figura luminoasă a lui Alexandru Ioan Cuza și a transformat-o într-un mit care îl „apropia“ pe principele român de profilul unui prim-secretar al PCR.
În realitate, principele Alexandru Ioan Cuza a fost o figură complexă. Inteligent, patriot, generos, Cuza a avut, însă, și multe minusuri. Orgolios, aventurier, adulterin și coruptibil, el și-a îndepărtat pe rând mai toți prietenii și colaboratorii din tinerețe și s-a înconjurat de camarila promovată de amanta sa, Maria Obrenovici, fosta soție a principelui Serbiei. Ultimul pe care l-a îndepărtat a fost cel mai bun prieten al său, Mihail Kogălniceanu.
Contemporanii lui Alexandru Ioan Cuza arată, în memoriile lor, că domnitorul era tot mai rupt de realitate, iar faptul că Mihail Kogălniceanu a refuzat să îi îndeplinească toate capriciile a dus la ruptura dintre ei. Alexandru Ioan Cuza l-a demis din postul de prim-ministru. Deja mulți dintre vechii prieteni ai principelui român fuseseră îndepărtați de domnitor. Așa a fost cazul lui Vasile Alecsandri. Alți foști prieteni deveniseră dușmani personali ai lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost cazul lui C.A. Rosetti.
Tensiuni la paroxism
Ultimii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza au fost dominați de tensiuni sociale duse la paroxism. În 1862, prim-ministrul Barbu Catargiu a fost asasinat. Lupta dintre politicieni și dintre politicieni și domnitori a fost atât de dură, încât în 1864 domnitorul a dat o lovitură de stat, în urma căreia a instaurat un regim autoritar personal. Lovitura sa de stat i-a coalizat pe liberalii radicali, pe cei moderați și pe conservatori, care au format ceea ce în istorie a rămas cunoscută drept „monstruoasa coaliție“.
Liderii politici, inclusiv foștii colaboratori ai lui Alexandru Ioan Cuza, au plănuit o lovitură de stat care să răstoarne regimul autoritar al domnitorului, pe care îl considerau nelegitim. Nici principele român nu era foarte convins că vrea să continue să meargă pe acest drum. Într-o scrisoare din septembrie 1865, trimisă împăratului francez Napoleon al III-lea, principele Alexandru Ioan Cuza își mărturisea intenția de a renunța la tronul Principatelor Unite Române.
Intenția era reluată și în mesajul rostit de domnitor în fața Parlamentului la
5 decembrie 1865. „Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite consolidarea edificiului politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui. În Alexandru Ioan I, domn al românilor, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea ad-hoc și camera electivă a Moldovei marile principii ale regenerației României și care, fiind domn al Moldovei, declara oficialmente Înaltelor Puteri Garante, când primea coroana Valahiei, că el primește această îndoită alegere ca expresiunea neîndoielnică și statornică a voinței naționale pentru Unire – însă numai ca depozit sacru“, le transmitea parlamentarilor Alexandru Ioan Cuza.
În aceste condiții, opozanții domnitorului au primit un nou impuls. Au început să atragă de partea lor și o serie de ofițeri de rang înalt, dintre care conspiratorul-cheie avea să fie colonelul Niculai Haralambie, comandantul unuia dintre cele trei regimente din București. Sunt unele mărturii care arată că acest colonel Haralambie a fost convins să se alăture protestatarilor de către amanta sa.
O detronare în miez de noapte
Planurile conspiratorilor s-au cristalizat în februarie 1866. În seara de 10 februarie, unul dintre acești conspiratori a mers la domnitor și i-a spus că în noaptea care începea urma să fie detronat. Alexandru Ioan Cuza nu l-a crezut. Prefectul Poliției din București, Alexandru Beldiman, unul dintre fidelii lui Alexandru Ioan Cuza, a fost arestat de către conspiratori.
Noaptea, s-a retras în dormitorul amantei sale, Maria Obrenovici. Alexandru Ioan Cuza devenise atât de imoral încât trăia sub același acoperiș cu soția sa, doamna Elena Cuza, cu amanta sa, Maria Obrenovici, fosta soție a principelui Serbiei, dar și cu cei doi copii făcuți cu amanta, pe care îi adoptase oficial, sub pretextul că soția sa nu îi dăruise niciun moștenitor legitim. Elena Cuza dormea într-o cameră cu copiii soțului său. Într-o altă cameră stăteau principele Alexandru Ioan Cuza și amanta sa.
Conspiratorii au năvălit în dimineața de 11 februarie, la ora 05.00, în iatacul Mariei Obrenovici și i-au cerut lui Alexandru Ioan Cuza să semneze actul de abdicare. Fără prea multe comentarii, domnitorul a semnat actul care prevedea: „Noi, Alessandru Ioan I, conform Dorinţei naţiunei întregi şi angajamentului ce-am luatu la suirea mea pe tronu, depun astăzi 11/23 Februarie Cârma în mâna guvernului în mâna unei locotenenţe Domnească şi ministerului alesu de poporu“.
Actul de abdicare a fost iscălit pe spinarea căpitanului Filip, unul dintre ofițerii conspiratori. Principele nu avea altă variantă: Palatul Domnesc fusese înconjurat de trupele comandate de conspiratori și se afla sub amenințarea tunurilor.
Alexandru Ioan Cuza, fiii săi, soția și amanta sa au fost puși sub pază în casa unuia dintre conspiratori. Imediat, a fost formată o Locotenență Domnească, compusă din generalul Golescu, Lascăr Catargiu, fratele prim-ministrului asasinat în 1862, și colonelul Haralambie.
Acesta din urmă și-a dat demisia din armată. El a invocat faptul că, prin arestarea lui Alexandru Ioan Cuza, și-a trădat jurământul de militar și nu mai merita să îmbrace uniforma.
Prim-ministru a fost numit Ion Ghica. Membrii Locotenenței Domnești și șeful Guvernului au convocat Parlamentul și au anunțat abdicarea pe 11 februarie, la ora 13.00. Imediat, liderii politici au decis să ofere tronul Principatelor Unite Române contelui Filip de Flandra, însă acesta a refuzat. Apoi, au oferit tronul principelui Carol I din familia de Hohenzollern-Sigmaringen.
Carol I a acceptat și a devenit principele domnitor care a câștigat pe câmpul de luptă independența României, a unit Dobrogea cu țara, a devenit primul Rege al României, a cucerit Cadrilaterul și a transformat România într-una dintre cele mai respectate și mai puternice țări din regiune, un adevărat arbitru al Balcanilor.
Sfârșitul a venit în exil
Alexandru Ioan Cuza a cerut să fie lăsat să plece în străinătate. După trei zile de la abdicare, a fost condus până la granița cu Imperiul Habsburgic și a trecut în Predeal, apoi în Brașov. Și-a petrecut restul vieții în exil. A trăit în Viena, Paris și Wiesbaden. A murit în anul 1873, în Heidelberg, Germania.
Trupul său a fost înmormântat la Ruginoasa, pe moșia sa, apoi a fost dus în Biserica „Trei Ierarhi“ din Iași.
Alexandru Ioan Cuza a încercat să revină în țară ca simplu particular, dar Guvernul a refuzat, pentru că se temea de marea sa popularitate printre țăranii pe care îi împroprietărise. Fostul domnitor a fost ales parlamentar în primii ani de domnie ai lui Carol I, însă a refuzat să își preia mandatul, pentru a nu da naștere unor tulburări politice.
Marea sa popularitate a fost demonstrată și de mulțimea imensă care i-a însoțit trupul neînsuflețit atunci când a fost depus în biserica domnească din Ruginoasa.
Domnul Unirii a rămas, în ciuda minusurilor sale omenești, un mare monarh al românilor. Opera sa a fost continuată de Carol I și de Familia Regală a României, care, în 1918, a făurit România Mare.
Actul de abdicare a fost iscălit pe spinarea căpitanului Filip, unul dintre ofițerii conspiratori. Principele nu avea altă variantă: Palatul Domnesc fusese înconjurat de trupele comandate de conspiratori și se afla sub amenințarea tunurilor.
Inteligent, patriot, generos, Cuza a avut, însă, și multe minusuri. Orgolios, aventurier, adulterin și coruptibil, el și-a îndepărtat pe rând mai toți prietenii și colaboratorii din tinerețe și s-a înconjurat de camarila promovată de amanta sa, Maria Obrenovici, fosta soție a principelui Serbiei.
Regele Carol I al României, împreună cu fratele său Leopold (prinţ de Hohenzollern), fiul lui Leopold, Ferdinand (care va deveni moştenitorul tronului României în 1889) şi Regina Elisabeta.
Carol I a preluat tronul după abdicarea lui Alexandru Iona Cuza și a devenit primul rege al României
