La Polirom a aparut de curand o carte speciala, intitulata chiar asa, Sase feluri de a muri, si apartine cunoscutului istoric Marius Oprea, cel care alaturi de Stejarel Olaru sau de Doina Jela, incearca de zece ani incoace sa demonteze mecanismul odios al istoriei noastre recente asa cum a fost el conceput si pus in aplicare de securitatea comunista.
Lui in apartine formula "banalitatea raului", care exprima foarte graitor ce a insemnat raul in regimul comunist. N-a fost nimic spectaculos, dimpotriva, sistemul a functionat intr-un mod banal si a distrus printr-o crasa banalitate. Diavolul nu a avut nimic luciferic, romantic byronian, ci a fost diavolul meschin gandit de Dostoievski si mai apoi de Sologub, diavolul contopist si statistician pentru care nu exista nici lacrimi, nici suferinta, nici rascumparare. Cei care au murit in inchisori sau au iesit de acolo cu viata ireversibil zdruncinata si-au trait tragedia pe cont propriu si au regasit lumina tot prin resurse proprii fiindca din exterior nu venea nimic spre ei decat tampenia indelung mesterita pentru a-l lichida pe om si odata cu el si pe Dumnezeu.
Trebuie observat ca Marius Oprea nu este numai sitoric, ci si scriitor. De aceea secventele de istorie recenta din cartea lui pot fi socotite si piese de literatura, foarte bine scrise, vii, punct de plecare, fiecare dintre ele, pentru posibile viitoare romane. Unele capitole din carte au aparut inainte in presa, dar aceasta nu afecteaza calitatea lor si felul bine gandit in care sunt inscrise in carte.
Ne oprim mai intai asupra portretului magistral facut lui Alexandru Nikolski. Ma intreb si eu asa cum probabil s-a intrebat si autorul cartii, ce s-ar fi intamplat daca acel spion NKVD-ist Boris Grunberg ar fi fost omorat de granicerii romani in noaptea lui 26 mai spre 27 a anului 1941, ceea ce ar fi fost perfect normal si indreptatit deoarece individul intrase ilegal in tara, venind dinspre dusmanul care cu un an inainte ne rapise Basarabia, Bucovina si tinutul Herta. Granicerii insa nu i-au facut nimic si l-au deferit justitiei care in urma procesului care a avut loc nu l-a trimis la moarte cu toate ca asa ar fi fost normal fiind vorba de un spion periculos, ci l-a condamnat la puscarie pe viata. Viata lui Nikolski avea sa fie insa cu totul alta. in inchisoare nu a stat decat pana in august 1944, dupa care, liber, a vazut ca istoria este de partea lui. Iata cum prezinta Marius Oprea: "A avut o ascensiune fulgeratoare in aparatul politic comunist… tactica impunerii prin forta a extremei stangi si in Romania facea necesara experienta sa ideologica si profesionala, de ilegalist si agent NKVD. Astfel, imediat dupa ce a dezbracat zeghea, a fost incadrat ca ajutor de responsabil politic al Formatiunilor de Lupta Patriotica, organizatie paramilitara a Partidului Comunist condusa de un alt agent sovietic, Emil Bodnaras. La 17 octombrie 1944 locuia in Bucuresti, la hotelul Parc din strada Academiei. Intr-o adeziune semnata la acea data pentru a putea fi incadrat in Directia Generala a Politiei afirma: vreau sa lupt pentru dezrobirea clasei muncitoare, pentru dreptate sociala, sa construim o societate noua, unde sa nu existe exploatarea omului de catre om… Gargara ideologica pe care Nikolski a folosit-o foarte bine, in spatele careia, ajungand repede in esaloanele de varf ale securitatii infiintata trei ani mai tarziu, a organizat o masinarie odioasa pentru arestarea si torturarea celor care nu doreau Romania comunizata. Marius Oprea observa just ca moartea i s-a tras personajului la inceputul anilor ’90 de la frica, deoarece primind citatie la procuratura, el care stia ce inseamna o ancheta se astepta la ce e mai rau si de aceea a sucombat. Deci, daca fie granicerii, fie judecatorii l-ar fi trimis in 1941 la moarte am mai fi avut experimentul Pitesti si cate alte nenorociri puse la cale de basarabeanul criminal? Este o intrebare de rezolvat in spirit marxist. Cine face istoria? Masele sau personalitatile? Sistemul ca atare se impunea oricum de la sine, dar a fost nevoie de "genii" ale raului care sa-l impulsioneze. De aceea cred ca fara Nikolski comunismul romanesc ar fi avut o fata cat de cat mai "normala". Dupa cum fara Ceausescu Bucurestiul ar fi ramas un oras normal.
Alte capitole remarcabile ale cartii sunt, ca sa zic asa, dedicate anonimilor, adica acelora care prinsi au fost executati fara nici un proces. Este cazul tinerilor din Bistrita, oieri, care fiindca nu s-au prezentat la termenul de incorporare au fost luati de acasa si impuscati, sau de desantul Saplacan, un grup de emigranti care nu aveau neaparat o constiinta anticomunista, dar racolati din lagarele din Germania sau Italia unde se aflau, au fost parasutati in toamna lui l951 in muntii Fagaras. Securitatea avea deja stiinta de asemenea manevre si era in alerta. Ne intrebam daca asemenea desanturi alcatuite uneori din oameni slab pregatiti puteau sa mentina in randul populatiei speranta ca americanii nu ne-au uitat. Marius Oprea arata ca in aceea perioada, dupa ce si incepuse razboiul Coreii, SUA considerau ca si pierdute tarile satelit ale URSS, singura lor preocupare fiind Iugolslavia titoista, dar si intretinerea unui anumit focar de neliniste in zona. Evident, e confortabil sa vezi lucrurile din perspectiva timpului trecut, dar tocmai speranta aceasta i-a facut pe cei mai multi sa nu abandoneze, sa continue rezistenta, sa nu considere cauza pierduta. Fiindca speranta moare ultima, avem acum o categorie de veritabili eroi, carora nu li se recunosc insa meritele, iar ucigasii lor, desi in viata la inceputul anilor ’90, nu au patit nimic. Autorul are cuvinte de lauda la adresa generalului Voinea, pentru tot ceea ce a facut ca vinovatii sa plateasca, dar demersurile respective au fost blocate de o decizie ulterioara a noului procuror general al tarii, dna Kovesi, si uite asa am ramas cu o istorie teribil de incarcata, care ne apasa cu atat mai mult cu cat pe celalalt taler nu a fost suit nici unul dintre marii criminali. si n-o sa fie fiindca timpul, ca intotdeauna, a lucrat in favoarea pacatosilor, prescriindu-le crimele sau ducandu-i pe lumea cealalta in propriile asternuturi.
In aceasta carte care se citeste pe nerasuflate, intrucat, asa cum am spus, este vie si are certe calitati literare, apare cazul lui Silviu Craciunas. Am ramas pur si simplu fara glas dupa ce am aflat adevarul despre acest personaj pe care multi inca il mai socotesc erou anticomumist, figura legendara a acelor ani sumbri. Nu, lucrurile nu au stat asa, iar Marius Oprea are curajul sa duca investigatia pana la capat. Silviu Craciunas a fost Ianus, asa se si intituleaza capitolul ce ii este dedicat, a fost recrutat de securitate si infiltrat in exil pentru a obtine informatii de acolo. "Incepand cu 1955, infiltarea si compromiterea exilului romanesc a devenit principala preocupare, pregatirea agentilor ce urmau sa fie trimisi in Occident fiind subordonata acestui scop. In 27 octombrie 1955, Vasile Valcu a prezentat un raport de activitate al Directiei I de Informatii Externe in Biroul Politic. Directia ajunsese la un numar de 104 agenti ce acordau o atentie speciala penetrarii emigratiei reactionare romane…" Dar parca cel mai bine realizat portret este cel al colonelui Arinici, care din mare boss al securitatii ajunge pana la urma simplu magazioner intr-o intreprindere brasoveana. Aceasta din simplul motiv ca in 1963, lui Draghici, sinistrul ministru de interne, i-a displacut camasa galbena cu maneci scurte purtata vara de ghinionistul colonel. Dar si ca magazioner si-a facut treaba de turnator fiindca, logic, lupul isi schimba parul, dar naravul ba. Caz cumva similar cu cel al lui Teoharie Georgescu, ministrul de interne anterior lui Draghici, care a sfarsit tot la munca de jos, ca muncitor tipograf la Intreprinderea 13 decembrie din capitala. De altminteri aceasta era si profesia lui, nobila, nimic de zis.
Marius Oprea nu se dezminte. Dupa toate investigatiile facute el are in fata si ne infatiseaza si noua un spectacol al ororilor si al mizeriilor care e chiar iadul pe pamant. Poate de aceea anul trecut, ca un fel de contrapondere, a scris cartea despre Rugul Aprins si Vasile Voiculescu. Dar aceea este altceva…
