Cu o saptamana in urma, TVR Cultural a difuzat o pelicula celebra de acum aproape 50 de ani, Rocco si fratii sai, una din capodoperele neorealismului italian, unul dintre primele filme importante ale lui Luchino Visconti, care de altminteri l-a si consacrat pe cineast. Daca ne gandim ca ultima sa opera a fost Inocentul, dupa romanul rafinat decadent cu acelasi titlu al lui D'Annunzio, avem o idee despre traseul strabatut intr-o viata de creatie. Am revazut filmul cu o anumita emotie, determinata de faptul ca asa ceva nu putea fi facut decat in libertate. Vedem in film multa mizerie, conflictul dintre nord si sud, criza „samanatorista” a adaptarii celor care vin de la tara si cad prada tentatiilor mediului urban, identificam, de asemenea, si o clara tendinta marxista in momentul in care unul din fiii saracei si razbatatoarei vaduve face ucenicie la locul de munca in uzinele Fiat s.a.m.d. Vedem derbedei, betivi, prostituate, boxul este un element central al filmului, dar tot ceea ce ni se prezinta, tot ceea ce se perinda prin fata ochilor nostri a putut fi redat asa cum a fost si catusi de putin infrumusetat sau edulcorat fiindca Italia, atunci cand Visconti si-a inceput cariera, cand Alain Delon, Claudia Cardinale, Renato Salvatori aveau cativa ani peste 20, cand Annie Girardot era in floarea feminitatii, atunci Italia era o tara libera, cu probleme sociale si economice, dar libera. De aceea aveau un film de o asemenea factura, de aceea oamenii se puteau vedea ei pe ei insisi in ceea ce citeau sau in ceea ce filmul le oferea, si poate vazand se faceau mai buni.
Ma gandesc, asadar, daca am fi putut avea si noi un Rocco in comunism. O drama ca aceea la noi ar fi fost de o mie de ori mai crunta, la noi distrugerea satelor a fost mult mai cumplita, dezradacinarea a avut efecte mai tragice. Doar ca nu aveam voie sa privim in fata o asemenea realitate, trebuia sa traim prin minciuni si sa cream minciuni, sa producem Drum fara pulbere, Mitrea Cocor, Desfasurarea si cate altele. Rocco in comunism si-ar fi pierdut toata candoarea si ar fi devenit un tanar activist care-si educa fratele mai mare. De asemenea, Annie Girardot si-ar fi pierdut autenticitatea, iar ideea superba a purificarii ratate ar fi fost falsificata ideologic. Eroina ar fi fost recuperata intr-un mod artificial si grosolan si inscrisa urgent in campul muncii.
Tot ceea ce in filmul italian este emblema a timpului, cu toate naivitatile de atunci, sub calcaiul unui cenzor feroce si al unui cineast crescut in spiritul noii ideologii, ar fi fost o creatie de mucava, stupida si asfixianta.
Poate de aceea acum, in filmul si in literatura noastra, asistam la un fel de fuga de situatiile si personajele care respira naturalete. Vrem sa construim personaje complicate, dificile, situatii la randul lor incalcite, de aici neverosimile, dar aceasta se explica tocmai prin faptul ca nu am avut un Rocco in comunism, acel baiat bun, nepervertit care putea sa fie bun fiindca nici un organ de partid nu-i cerea aceasta si, in consecinta, bunatatea lui avea naturaletea pe care ti-o da numai si numai libertatea. E foarte greu sa recuperezi acum un asemenea personaj. Comunismul ne-a mancat si trupul, si sufletul, ne-a facut rai si mai ales ne-a facut sa-i suspectam pe cei buni.
