In raportul prezentat in deschiderea celui de-al doilea congres al scriitorilor sovietici, din 1954, numele lui Serghei Esenin (1895-1925) nu este pomenit nici de bine, nici de rau. Nu este amintit deloc, cum nu sunt pomenite nici numele altor mari scriitori cu care astazi literatura rusa se mandreste.
Serghei Esenin este cel mai mare poet rus modern, in el intrupandu-se perfect sufletul poporului sau. Din cei treizeci de ani de viata, mai mult de jumatate i-a petrecut in satul lui natal, Konstantinovo (astazi Esenino), din tinutul Riazan. Dupa ce i-a citit tarinei din versurile lui, aceasta l-a intrebat: „De ce sunt versurile dumneavoastra asa de triste?” „Asa e si Rusia, maiestate!” a raspuns poetul.
Revolutia din Februarie
Prima poezie a lui Esenin a fost publicata in jurnalul moscovit Mirok „Micul Univers”, in 1914. S-a mutat la Petrograd in 1915, unde a inceput sa castige faima in saloanele literare. Acolo, i-a intalnit pe Aleksandr Blok, Serghei Gorodetki si pe poetul taranist Nikolai Kliuev, cu care a legat o stransa prietenie. In prima sa culegere de poezii, „Radunita” (1916), Esenin a scris despre viata arhaica a satului si despre cultura populara, „Rusia de lemn” a copilariei sale si credinta sa panteista in natura. Titlul culegerii se refera la ritualul funerar popular in „Comemorarea Mortii”. „Maine sa ma scoli de timpuriu, / Lumina in casa mare aprinzand, / Pentru ca se spune ca va sa fiu / Un vestit poet rus in curand”, prezicea Esenin in anul 1917.
In primele sale poezii, Esenin vedea Rusia taraneasca, melancolica si romantica, si a adoptat rolul de profet-taran si lider spiritual. El a scris de asemenea poezii cu teme religioase. Hristosul sau era aparator al saracilor si discriminat. Leon Trotki spunea ca Esenin miroase a medievalism. Pe de alta parte, Ilia Ehrenburg spune, in memoriile sale „Oameni, ani, viata” (1960-1965), ca Maxim Gorki a fost adanc miscat si a plans cand Esenin i-a citit poeziile sale.
In 1916-1917 Esenin si-a satisfacut serviciul militar in Tarskoe Selo, dar a dezertat din armata dupa Revolutia din Februarie 1917.
S-ar parea ca a aderat la Revolutia din Februarie. In fond, era solidar cu saracii, si chiar el insusi fusese supravegheat de teribila Ohrana, politia tarista, care ii intocmise si o fisa, dandu-i numele de Nabor. Revolutia din Februarie este cheia enigmaticului si superbului poem „Inonia”, unde prevestea o Rusie complet primenita. Ca e vorba de februarie, a doua luna, se intelege din versurile: „Spalati-va mainile si parul / Intr-al lunii de-a doua hardau!”
Revolutia din Octombrie
A doua revolutie, cea bolsevica, nu i-a mai starnit lui Esenin entuziasmul. Razboiul civil nici atat. A incercat sa inteleaga evenimentele, sa fie in continuare alaturi de cei multi, a scris si cateva poezii inchinate noii oranduiri, dar intotdeauna cu mari rezerve. El ramanea atasat sufleteste de vechiul sat rusesc, care, dupa 1917, avea sa treaca prin transformari intotdeauna tragice. In privinta Revolutiei bolsevice, poezia „O amintire”, scrisa in 1925, ultimul an al vietii lui, este fara nici un echivoc:
Acum Octombrie nu e acelasi,
Nu e acelasi Octombrie acum.
In tara, unde se crapa de frig,
Urla si suiera
Octombrie, ca o fiara,
Octombrie al anului al saptesprezecelea.
Eu imi amintesc inspaimantatoarea
Zi cu multa zapada.
Am vazut-o cu o tulbure privire.
Plutea o umbra de fier
Peste intunecatul Petrograd.
De pe atunci toti presimteau urgia,
De pe atunci toti au stiut ceva.
Au stiut
Ca nu degeaba, se stie, au adus
Soldatii cu teste din otel
Ce s-au desfasurat…
La rand au tocat…
Privitorilor le tremurau genunchii…
Si cineva deodata a izbucnit in plans
Rezemandu-se de zid cu frica.
Si a inceput…
Privirile s-au zbuciumat,
Si fumul de la focurile „Aurorei”
In zarea de fier s-a urcat.
S-a implinit o soarta fatala,
Si peste tara, sub racnete cu-njuraturi de mama,
S-a inaltat o inscriptie de foc:
„Sovietul Deputatilor Muncitori”.
Moscova carciumareasca
Esenin s-a intors la Moscova in 1918. Profund afectat de noua oranduire, in care nu-si gasea nicicum locul, si-a pierdut echilibrul si a inceput sa bea, fara a-si pierde insa niciodata inaltul har poetic. Asa s-au cristalizat poeziile reunite, in 1922, sub titlul „Moscova carciumareasca”, unde schimbarea de registru dadea la iveala o fata noua a artistului, profund moderna.
Simte ca sfarsitul sau fizic nu e prea departe: „Pe strambele strazi ale Moscovei / Poate ca Domnul sa mor m-a sortit”. In acelasi timp, e constient ca opera ii va supravietui: „Canta dar, canta! In avantul fatal, / Mainile astea fatale nenorociri arata. / Stii ce? Duca-se-n aia a ma-sii! / Eu, prietene, nu voi muri niciodata”.
Tot in „Moscova carciumareasca”, Esenin pomeneste de Ceka, intr-un context care nu putea sa nu deranjeze cumplita institutie: „Ah, dar azi asa-s de veseli rusii! / Trascaul tare curge necontenit. / Canta de Volga si de Ceka / Armonistul cu nasul pleostit”. Nu de alta, dar orice ar fi cantat de Ceka, de bine sau de rau, „Cu spirt armonistul isi trateaza sifilisul / Pe care in stepele kargaze l-a primit”.
Sinistra Ceka
Cerezvaceainaia Komissia, pe scurt Ceka, a fost prima dintre multele organizatii ale politiei secrete sovietice, creata prin decret pe 20 decembrie 1917 de catre V.I. Lenin si condusa de F.E. Dzerjinski. Denumirea ei intreaga era Comisia Extraordinara pe Intreaga Rusie pentru Combaterea Contrarevolutiei si Sabotajului. In 1918, numele organizatiei a fost schimbat putin in Comisia Extraordinara pe Intreaga Rusie pentru Combaterea Contrarevolutiei, Speculei si Abuzului de Putere.
Membrul Ceka era numit cekist. Cekistii purtau haine din piele. In pofida numeroaselor schimbari de nume de-a lungul vremii, membrii politiei secrete sovietice au fost denumiti in toata perioada sovietica „cekisti”. Atentie: in timpul razboiului civil, Ceka si-a format primele unitati militare, imbracate in negru, care actionau ca trupe de soc. Dupa incheierea razboiului civil, Ceka si-a schimbat numele in GPU – Administratia Politica de Stat, pe 6 februarie 1922, o sectie a NKVD-ului RSFS Ruse.
Proletkultul
Proletkultul, abreviere de la Proletarskie Kulturno Prosvitelnie Organizatii, a aparut, ca organizatie „culturala” de masa, la Petrograd, intre 16 si 19 octombrie 1917, creata de A.A. Bogdanov si A.V. Lunacearski, ultimul foarte apropiat de V.I. Lenin. Conform opiniilor acestei odioase organizatii, proletarii trebuie sa dispretuiasca arta „elitista”, iar artistii trebuie sa exprime instinctul creator popular.
Diletantii care au imbratisat ideile Proletkultului au inceput sa-i atace pe scriitorii consacrati, cu predilectie pe Serghei Esenin, acesta fiind numit „contrarevolutionar”, „element oscilant” si chiar „dusman”, atribute extrem de primejdioase la acea vreme. Mai periculos era faptul ca unele critici erau facute in numele Partidului Comunist (Bolsevic) a Uniunii Sovietice.
In urma atacurilor, unii scriitori vizati au adresat o scrisoare deschisa C.C. al P.C.(B) al Uniunii Sovietice, unde se aparau astfel: „Noi socotim ca drumurile literaturii ruse contemporane, deci si ale noastre, sunt legat de drumurile Rusiei Sovietice, de dupa Revolutia din Octombrie. Consideram ca aceasta literatura trebuie sa reflecte acea viata noua ce ne inconjoara, in care traim si lucram. (…) Caile noi ale literaturii sovietice sunt grele, pe aceste cai greselile sunt de neocolit. Greselile noastre sunt pentru noi insine cele mai apasatoare dintre toate. Dar protestam impotriva acuzatiilor neintemeiate ce ni se aduc. Tonul ziarelor, ca Na postu ("De straja") si critica lor, care-si expun parerile ca fiind propriu P.C. din Rusia, abordeaza activitatea noastra intentionat preconceput si nejust. Consideram necesar a declara ca o astfel de pozitie fata de literatura nu e demna nici de literatura, nici de Revolutie, si demoralizeaza masele de scriitori si cititori. Ca scriitori ai Rusiei Sovietice, suntem convinsi ca munca noastra e deopotriva necesara si folositoare ei (…).” Printre semnatarii scrisorii se numarau: Alexei Tolstoi, Olga Fors, N. Tihonov, Vs. Ivanov, V. Kataev, Vera Inber, si evident, cel mai atacat dintre ei, Serghei Esenin.
A ramas notat ca, in 1923, la cafeneaua Domino, s-au dus sa-l asculte pe Esenin si proletcultistii, aproape sigur ca sa-l provoace. Nici nu era prea greu sa-l infurie pe irascibilul poet, care a venit ultimul in sala. Vazandu-i prea bine imbracati si imblaniti, Esenin s-a urcat pe estrada si a strigat: „Ce credeti, ca am venit sa citesc versuri? Am venit sa va (o cruda injuratura), speculantilor!”
S-a iscat scandal, s-a telefonat dupa Ceka, s-au facut perchezitii.
Omul (in) negru
Se zvonea inca de pe vremea intamplarilor relatate mai sus ca sfarsitul lui Esenin este aproape. Totusi, chiar daca isi prevestise el insusi moartea apropiata, tot in 1923, Esenin scria intr-o poezie: „Eu nu vreau sa zbor spre zenit./ Trupului ii e prea grea inaltarea”.
In ultimul an al vietii, poetul scrie celebrul poem „Omul cel negru”, cheia tragicului sau sfarsit, printre rarisimele creatii a caror scriere este datata precis. Conform precizarii autorului, poemul a fost scris, sau incheiat, la 14 noiembrie 1925.
Ca aceasta scriere sa nu fie pusa la index, cativa admiratori ai poetului au aruncat vina pe… americani. Conform amintirilor pe care le-au depanat primii, pe cand se afla la New York, Esenin a conceput ciclul poetic intitulat „Tara ticalosilor” si poemul „Omul negru in manusi negre”. Prima varianta, conform acelorasi comentatori, a fost citita de poet la intoarcerea in Rusia, in toamna anului 1923.
Esenin nu era incantat nici pe departe de ceea ce a vazut in America, dar „Tara ticalosilor”, din proiectatul ciclu inceput acolo, este cu siguranta Rusia sovietica. Astfel, in poemul finit, vorbind despre autor, musafirul blestemat spune: „Acest om/ A trait in tara / Celor mai dezgustatori / Escroci si talhari. // In decembrie, in acea tara / Neaua e a naibii de curata, / Si viscolul rasuceste / Vesele furci de tors”. Este foarte limpede ca aici e vorba de Rusia.
In ruseste, Ciornai celovek nu inseamna numai „Omul negru”, ci si „Omul (imbracat) in negru”, si, ca sa nu existe dubii, poetul il aseamana unui calugar, al carui vesmant e intotdeauna negru: „Omul cel negru / O carte marsava imi arata / Si fonfaind deasupra mea, / Ca un calugar ce la mort a venit, / Citeste viata mea desantata / Ca a unui betivan ticalosit”. Cum am vazut mai sus, uniforma cekistilor era neagra!
Nu este vorba de motivul stravechi al dedublarii umane, prelucrat literar de Gogol, Dostoievski si de altii, ci omul negru este un individ real, altfel nu l-ar fi dat prietenii poetului drept cetatean american! Omul negru este chiar cekistul venit sa-i propuna poetului sinuciderea: „Ca un calugar ce la mort a venit”.
Nu-i doar un joc de-a moartea
Esenin insusi a cochetat in poeziile lui cu moartea timpurie si inainte, si dupa Revolutie: „Tot gasesc, noroc primit-am, / Toate-s de suflet stiute. / Pe acest pamant venit-am / Ca sa-l parasesc mai iute” (1914) ; „Intors din nou in casa parinteasca, / Indepartate amintiri m-or bucura, / Si intr-o verde seara, sub fereastra, / Cu-o maneca eu ma voi spanzura. // Din gard, carunte salcii, spre drumeag, / Duios vor cerne roua printre pleoape, / Si nescaldat, pe mine, cel pribeag, / In latraturi de caini or sa ma-ngroape” (1915).
In poemul „Viforul”, datat decembrie 1924, poetul se vede pe sine insusi dus la groapa si il imagineaza pe gropar rostind, in incheiere: „Iata un om ciudat! / Intr-a lui viata / A facut mult scandal… / Dar n-a putut sa-si insuseasca / Macar cinci pagini / Din "Capital"”.
Cekistul, „omul negru”, ii reaminteste poetului toate scandalurile, pentru care, chiar in istoriografia sovietica, exista numeroase consemnari ca Esenin a fost arestat de nenumarate ori, si de catre Ceka, si de catre militie. Cu alte cuvinte: „Destul! Ori te sinucizi, ori iti facem noi de petrecanie, si vei ramane in istorie ca un dusman al poporului, elitist, alb-gardist, cu un bunic culac. Vei ramane, daca vei ramane in istorie, ca ultimul betiv, autor de poezii lesinate, pe deasupra si homosexual. Nimeni nu va sti ca noi te-am omorat, fiindca tu insuti ai spus ca te vei sinucide. Asadar, a sosit momentul!”
Lunacearski – cupa cu otrava a Lunii
Altercatiile cu proletkultistii au fost extrem de dese si de violente, cu ecouri in poezia eseniniana: „Imi place cand injuraturile crude / Zboara spre mine ca o grindina ragaita de frica” (noiembrie 1920); „Ca si atunci, mandru si indraznet, / Pasul mi-e la fel de apasat… / Daca altadata ma pocneau in bot, / Acum sufletul imi e insangerat. // Azi le spun lepadaturilor ranjinde, / Si nu mamei ce ma-ntampina: / "Nu-i nimic! Ma-mpiedicai de-o piatra, / Astea pana maine se vor alina"” (1922).
Da, in ultimii ani ai vietii, datorita si alcoolului, poetul era personajul important al unor monstruoase scandaluri. O spune el insusi in poezii. Dar el, taran in suflet, casatorit de cateva ori cu femei frumoase si inteligente, tata a catorva copii, e putin probabil sa fi fost homosexual. Chip de o frumusete rapitoare, usor efeminat, o fi aprins imaginatia proletkultistilor, mai ales ca printre apropiatii sai, personalitati literare, unii treceau sau poate chiar erau drept homosexuali. Isadora Duncan, celebra dansatoare americana, sotia lui vremelnica, nu stia decat doua cuvinte rusesti, dar cu acestea il caracteriza pe sotul ei sau i le adresa direct: anghel „inger” si ciort „drac”.
Barfeste, tu, proletkult, ca tot ramane ceva! Astazi, pe Internet, taranul din tinutul Riazan este incadrat de autorii straini, amatori de detalii picante si de senzational, intre gays! O infinita scarba in fata acestui santaj trebuie sa-l fi cuprins pe Esenin. Chiar ca „merita” sa se sinucida!
De fapt, cekistul nu era decat un crainic negru, trimis, dupa propria-i marturisire sau dupa banuiala poetului, de Anatoli Vasilievici Lunacearski, fondatorul Proletkultului, numit de Lenin comisar al poporului pentru invatamant si cultura (1917-1929).
In poeziile si poemele sale, Esenin are unele metafore atat de profunde incat nici astazi nu au fost descifrate. In acelasi timp, Luna este un astru des pomenit. Apare si in poemul „Omul cel negru”, dar, aparent, fara nici un rost. Musafirul blestemat ii spune poetului: „Ah, sa presupunem ca e o greseala! / Poate din pricina ca acum e Luna. / Ce-i mai trebuie insa / Si adapatei cu toropeala din balta?”
Printr-un deloc complicat joc de cuvinte, Esenin il dezvaluie pe cel ce l-a trimis pe „omul cel negru”, adica pe cekist. Astfel, numele LUNA-CEARSKI poate fi inteles ca „Vasul (Cupa) Lunii” (cf. rus. Luna „Luna”; ceara (arh.) „cupa”; cearka „pahar; potir”). Luna din poemul „Omul cel negru” se adapa, ca de-aia are un potir la dispozitie, iar balta, din care i s-a dat de baut, se poate (re)varsa, ceea ce in ruseste se spune prolit'sia, paronim pentru Prolet(kult)! Nu numai atat: in rusa, a doua parte a numelui Lunacearski poate fi inteleasa ca arhaismul ceari „farmece; descantece; vraja; vrajitorie”, cu care, in poemul „Omul cel negru”, este adapata Luna, prin sinonimul figurativ toropeala.
Hotelul „Angleterre”
Strivit de argumentele omului (in) negru, slabit si zdruncinat sufleteste si trupeste, poetul va fi fost convins sa se sinucida. In fond, una era sa ramai ca un mare poet al neamului si alta sa fii pus la stalpul infamiei, cum isi prevestise singur in poemul „Viforul”: „Ce fel de-artar e, oare? / E pur si simplu stalpul infamiei – / Potrivit de spanzuratoare / Ori de schingiuit. // Si mai intai / Pe mine trebuie sa ma atarne, / Cu mainile legate, batut: / Pentru ca am cantat / Ragusit si dezordonat / Nelasand sa adoarma / Tara in care m-am nascut”.
Pe scurt, Esenin a plecat de la Moscova, iar la 24 decembrie a sosit la Leningrad, aducandu-si cu sine manuscrisele. De la gara a trecut pe la cativa prieteni, probabil ca sa locuiasca la ei, dar din pacate n-a gasit nici unul acasa. Atunci s-a instalat la hotelul „Angleterre”.
Mergand la o prietena, i-a spus ca se muta definitiv la Leningrad si ca nu va mai bea. I-a mai spus ca nu va mai scrie versuri, ci proza, ca lucreaza la un roman sau o povestire mai mare. Asadar, nici gand de sinucidere!
Se pare insa ca „omul cel negru” era pe urmele lui, aducandu-i aminte ca e pe lista celor condamnati. Astfel, in ziua de 27 decembrie, a scris ultima sa poezie, dar nu cu cerneala, ci cu sangele lui, dupa ce s-a crestat cu un cutit in palma stanga, de cateva ori. Iata ultimele patru versuri: „Fara semne si cuvinte, adio, basta, / Nu fi trist, cu sprancenele incruntate! / Nu-i nou a muri in lumea asta, / Dar nici a trai, sigur, nu-i vreo noutate”.
In aceeasi zi, dupa ce-i povestise prietenului sau Ustinov cum scrisese poezia, a impaturit-o si a infundat-o intr-un buzunar al bunului sau prieten Wolf Erlich, poet leningradean, rugandu-l s-o citeasca mai tarziu. Erlich a povestit mai apoi ca a uitat de poezie, dar ca l-a vizitat pe Esenin, care era foarte agitat, in camera de hotel, pe la orele 22.00-23.00. „Cu siguranta, a mai povestit Erlich, Esenin incercase sa se sinucida taindu-si venele si, la venirea mea, si-a luat repede paltonul ca sa nu se observe”.
Prea multe semne de intrebare
In dimineata zilei de 25 decembrie, la ora 10.30, vazand ca nu mai apare, E.S. Ustinov a batut la usa camerei lui Esenin. Portarul l-a informat ca poetul lasase vorba sa nu intre nimeni la el, deoarece „este bolnav si vrea sa se odihneasca”. E.S. Ustinov a batut din nou la usa, insistent, si, vazand ca nu raspunde nimeni, l-a chemat pe directorul hotelului ca sa forteze usa. Ce au vazut i-a ingrozit: Esenin zacea spanzurat de o funie, petrecuta peste un burlan, avand la celalalt capat geamantanul deschis. Afara de crestaturile din palma stanga, sub cot avea o taietura adanca de brici. Medicul legist a constatat ca poetul murise strangulat si ca atarnase spanzurat sase-sapte ore. Vsevolod Rojdestvenski isi aminteste ca „in camera era foarte mare dezordine, pe jos zaceau imprastiate manuscrise rupte si mototolite”.
Se ridica prea multe semne de intrebare asupra imprejurarilor in care a avut loc moartea poetului. Cine si de ce ii ravasise manuscrisele?
Ultima poezie
Va sa zica, poetul se mutase la Leningrad cu gand sa lucreze. Nu trec nici trei zile de la sosire, ca scrie cu sange ultima sa poezie, al carei mesaj este de moarte, de adio. Ce s-a intamplat intre sosirea la Leningrad si crestaturile din palma?
E.S. Ustinov doar il mustra cand afla ce s-a intamplat si-l roaga sa nu mai repete astfel de experiente, fara insa sa-l supravegheze pe poet indeaproape. Apoi, Wolf Erlich uita de poezia daruita de Esenin, clar testamentara. Acelasi Erlich pleaca din camera poetului, apoi declara ca sigur poetul incercase sa se sinucida taindu-si venele si, la venirea musafirului, si-a luat repede paltonul ca sa nu se observe. Cum de a uitat Erlich de poezie, de ce gestul poetului i s-a parut suspect abia dupa ce acesta murise?
Desigur, si Ustinov, si Erlich au stiut, daca nu ceea ce urma sa se intample, macar ce s-a intamplat cu adevarat mai tarziu. Daca nu a fost decat o delasare din partea lor, si nu groaza de Ceka, atunci mai ramane portarul, de care nu trecea nimeni fara sa fie observat. Daca nu o fi disparut la scurta vreme, prin vreun accident inscenat, acest portar oricum nu a spus niciodata ca in noaptea de 27-28 decembrie 1925 unul sau mai multi oameni in negru au intrat in camera poetului…
Esenin a fost doar primul vanat
E greu de crezut ca Ustinov, Erlich si alti apropiati ai poetului nu au banuit, daca nu cumva au fost siguri in sinea lor, ca acesta a fost ucis, fie datorita proletkultistilor, fie din initiativa Cekai. Arhivele KGB mai ascund destule secrete.
Nu este exclus ca insasi Ceka sa fi distrus inca de atunci orice urma a implicarii ei, fiindca, altfel, poetului i s-au organizat funeralii nationale, ca sa nu mai zica nimeni ca nu era agreat de puterea socialista. In fond, Esenin era foarte popular si era apreciat de mari scriitori, unii declarandu-se fara nici o retinere de partea Revolutiei din Octombrie, cum ar fi Maxim Gorki, Vladimir Maiakovski s.a.
Ca oameni, Esenin si Maiakovski nu s-au prea inteles in timpul vietii. Dar, in anul urmator mortii lui Esenin, 1926, Maiakovski a scris poezia „Lui Serghei Esenin”, de unde, printre altele, se intelege ca nu credea in varianta oficiala a sinuciderii: „Nu ne dezvaluie / pricina pierderii / nici streangul / nici briceagul”; „Pentru totdeauna / de-acum / limba / intre dinti s-a inclestat. / E grav / si deplasaat / sa cultivi mistere”.
De ce e grava si nelalocul sau dezlegarea misterului mortii unui poet? In aceeasi poezie, principalii vinovati de sfarsitul tragic al lui Esenin sunt proletkultistii de la ziarul „De straja”.
De altfel, nici in sinuciderea lui Maiakovski nu a crezut nimeni. El insusi a trecut peste cativa ani prin ceea ce trecuse si Esenin, acrindu-i-se de Revolutia Socialista. De unde a avut Maiakovski pistol sa se impuste, cand arme aveau doar cekistii, militienii si militarii? Cu privire la asa-zisa lui sinucidere circula si astazi trista anecdota cum ca ultimele lui cuvinte ar fi fost „Nu trageti, tovarasi!”
De unde a avut pistol Galina Benislavskaia, cea mai buna prietena a lui Esenin in ultimii ani ai vietii, ca sa se sinucida, in 1926, pe mormantul poetului?
Un pomelnic incomplet al martirilor
Nu mai conta daca mai credeai sau nu in „Marea Revolutie Socialista din Octombrie”, ci totul depindea de capriciile mutantului Stalin si ale aparatului sau represiv. Astfel, Demian Bednai, poet bolsevic si colaborator al lui Lenin, nu a mai fost publicat in anii '30. Pe un pamflet antifascist al lui Bednai, trimis „Pravdei”, Stalin a notat: „Transmiteti-i acestui proaspat "Dante" ca poate inceta sa mai scrie”. In august 1938, poetul a fost exclus din partid, apoi din Uniunea Scriitorilor si, pana la declansarea razboiului, toate ziarele si revistele l-au refuzat.
Un mare val al represiunilor impotriva scriitorilor a avut loc in 1936, cand B.A. Pilniak si Galina Serebriakova au fost declarati „dusmani ai poporului” si „trotkisti”. Intre 1936 si 1939 a pierit I.E. Babel, a murit in detentie Bruno Iasenski. In 1938, a fost arestat pentru a doua oara O. Mandelstam, care a murit de foame. Au pierit Artiom Vesiolai, V.I. Narbut, S.M. Tretiakov, A. Zorici, I.I. Kataev, I.M. Bespalov, B.P. Kornilov, G.K. Nikiforov, N.A. Kliuev (prieten apropiat al lui Esenin), V.P. Kin, A.I. Trasov-Rodionov, M.P. Loskutov, Wolf Erlich (destinatarul ultimei poezii a lui Esenin), G.O. Kuklin, M.P. Gherasimov, N.K. Huber, V.T. Kirilov, N.N. Zarudin, P.N. Vasiliev, G.E. Gorbaciov, V.M. Kirson, L.L. Averbach, A.I. Arosev, A.K. Voronski. Au fost arestati, reusind totusi sa supravietuiasca teribilelor incercari A. K. Lebedenko, A. Kosterin, A.S. Gorelov, S.D. Spasski, N.A. Zabolotki, I.M. Gronski, V.T. Salanov, E.I. Drabkina, istoricul literar I.G. Oksman. Aproximativ doi ani a fost tinuta in inchisoare Olga Bergolt. In decembrie 1938, dupa intoarcerea din Spania, a fost executat Mihail Koltov. Acestia erau din R.S.F.S. Rusa. Dar represiunile au cuprins si organizatiile scriitorilor din republicile unionale si autonome si celelalte uniuni de creatie. In anii 1937-1938 au pierit redactorii-sefi ai majoritatii ziarelor centrale, republicane si regionale. Au fost arestati sute de ziaristi de la presa centrala si locala.
Mai e de crezut ca Esenin si Maiakovski s-au sinucis?
