Amalgamul de idei din anii ’60 pe care sloganurile studentesti din Franta sau de aiurea le-au lansat a exprimat intalnirea unor curente de idei care fie sunt recuperate din uitare, fie se nasc in toiul evenimentelor. In primul rand este vorba de reexpunerea ideilor scolii de la Frankfurt sub forma teoriei critice.
Anii ’60 traiesc si inlocuirea existentialismului de inspiratie sartriana, un fel de voga intelectuala a anilor ’40 cu structuralismul. La scurt timp, critica structuralismului conduce la formarea unui nou curent, deconstructivismul de al carui inceput se leaga numele lui Jacques Derrida. In fine, anii ’60 cunosc, de asemenea, influenta particulara a lui Louis Althusser. Desi separate ca metoda, toate aceste curente filosofice au in comun o relectura mai mult sau mai putin asumata a operei lui Karl Marx. Unii autori se apleaca in mod particular asupra operei de tinerete a acestuia, in vreme ce altii abordeaza (din nou) creatia de maturitate a carei esenta este secretata in paginile "Capitalului". Revizuirea marxismului in anii 60 este un lucru indiscutabil, insa intrebarea sensibila care se pune priveste forma si, mai ales, impactul asupra destinului marxist in posteritate. Am spus in articolul ("Libertate, egalitate, sexualitate") ca revizuirea produsa in decursul anilor ’60 il salveaza pe Marx de la judecata istoriei. Intr-adevar, daca experienta istorica a facut ca reintoarcerea in zilele noastre la teorii precum cele ale lui Gobineau (teoria raselor) sa fie privita cel putin cu suspiciune daca nu chiar compromitatoare, invocarea selectiva sau integrala a filosofiei marxiste poate fi o eficienta sursa de legitimare a discursului. Asa cum am mai spus, in pofida stradaniei admirabile a unor intelectuali purgati de pasiunea marxista, bunaoara Leszek Kolakowski, de a arata stalinismul (privit ca o culme a represiunii in existenta institutionala a comunismului) ca organism care respira prin plamanii operei lui Marx si Engels, anii ’60 au indreptat cu siretenie atentia catre o teza sensibil diferita: stalinismul a fost posibil ca urmare a caracterului excesiv al personalitatii lui Stalin si a unei lecturi inadecvate a parintilor fondatori. Acest lucru s-ar lamuri dintr-o dubla perspectiva: caracterul neclar, nestructurat al filosofiei marxiste, pe de o parte, iar pe de alta de pertinenta unor teme si concepte de baza in gandirea lui. Din punctul meu de vedere, Manifestul Partidului Comunist, singurul document in care Marx si Engels sunt revolutionari prin folosirea cuvantului si in care apelul la actiune prevaleaza asupra justificarii sugereaza cel mai reusit spiritul comunismului institutional, al comunismului de razboi care in mare parte s-a sfarsit intre 1989 si 1991. Tinand cont de distinctia clasica dintre a explica si a justifica, s-ar putea spune ca Manifestul Partidului Comunist doar explica. Din acest punct de vedere, este un document de o singularitate stridenta in creatia marxista. Nu la fel se poate vorbi despre restul creatiei, fie de tinerete, fie de maturitate, care dezvolta o filosofie in masura in care justifica. Ca premisele gresite de la care se pleaca nu pot conduce decat la concluzii la fel de gresite s-a vazut cel mai bine in cazul operei de maturitate care are in centru analiza economica a capitalismului. Nu intamplator, revizionistii marxisti cei mai apropiati ai Partidului Comunist (Louis Althusser) se intorc la aceasta parte a operei, in vreme ce marxistii revizionisti care pastreaza distanta fata de partidele comuniste atat din vest, cat mai ales din est, se intorc catre opera de tinerete, de altfel, cea mai dificil de dezbatut. Asadar, relectura marxismului din anii ’50 si ’60 se poate spune ca are un dublu impact: achitarea acestuia de victimele institutionalizarii filosofiei pe care se sprijina si, intr-un mod simultan, dezintegrarea post-stalinista. Dupa marturia lui Kolakowski, revizuirea sub forma declinului credintei in tarile blocului sovietic si a moralei oficiale afisate de acestea, precum si atentia acordata acelor parti neglijate, constituie doar o fata a dezintegrarii post-staliniste a marxismului (Kolakowski, p. 487). Asadar, metoda de reformare a marxismului prin reintoarcerea la sursa primara pe care anii ’60 o propun constituie, dintr-o data, salvarea si spargerea filosofiei in fragmente care adaugate unei convingeri militante formeaza spiritul timpului nostru.
Tentatia revizionismului
Indiscutabil, cariera cea mai interesanta o cunoaste revigorarea teoriei sociale critice pe care Institutul pentru Cercetari Sociale, cunoscut si sub numele de scoala de la Frankfurt, a avansat-o in anii ’20. S-ar putea spune ca activitatea intelectualilor care au functionat la Frankfurt pana cand institutul sa fie inchis la doi ani de la venirea lui Hitler la putere si ca membrii sai sa plece in Statele Unite, a condus la cea dintai revizuire a marxismului. Ca multe alte cuvinte, revizuirea marxismului este un concept abuzat si care, prin urmare, se cere explicitat. Prin notiunea de revizuirea avuta aici in vedere se sugereaza altceva decat au inteles stalinistii in clipa in care, aplicand aceasta eticheta, i-au acuzat pe cei concentrati mai mult pe industria producatoare de servicii sau bunuri de consum, decat pe crezul sovietic al industriei grele. Sub incidenta acestei definitii intra liderii comunisti aflati la putere in Ungaria (Imre Nagy), Iugoslavia (Tito), Polonia (Wladylsaw Gomulka) sau Cehoslovacia (Eduard Benes), chiar daca nu toti si-au apropriat acest nume. Mai curand deci decat clasificarea de mai sus, prin revizionism se intelege rediscutarea surselor intelectuale, or din acest punct de vedere, prima fisura se produce catre sfarsitul secolului al XIX-lea cand autori precum Eduard Bernstein sau Jean Jaurès in polemica cu Kautsky au eliminat necesitatea violentei in atingerea socialismului, propunand in schimb metoda graduala, pasnica in cadrul capitalismului insusi si necesitatea reinterpretarii critice (acesta ar fi actul de nastere al social-democratiei sau felul in care Marx a fost inteles in acele tari occidentale a caror pasiune pentru violenta nu a trecut pragul condeiului si al hartiei).
Asadar, folosind chiar definitia lui Lenin din cartea "Marxism si revolutie" (1908), revizonismul reflecta "opozitia la marxism dinlauntrul marxismului insusi". De aici, revizonismul marxist definit asadar ca opozitie la dogmatismul reflectat de Uniunea Sovietica (atat in ceea ce priveste interpretarea oficiala, cat si aplicarea politicilor rezultate din ideologie), cunoaste tendinte de la o tara la alta. Intre acestea Franta ocupa un loc special atat datorita traditiei gandirii socialiste care incepe inainte de Marx, cat si datorita clivajului intre fidelitatea Partidului Comunist Francez fata de Uniunea Sovietica si diferitele amprente ale revizionismului. Intre acestea, in anii ’40 disidentii trotkisti Claude Lefort si Corneliu Castoriadis care impreuna vor forma grupul revolutionar care ia numele revistei in jurul careia se organizeaza, "Socialisme ou barbarie" si a caror idei vor inspira revendicarile muncitorilor in Mai 68: autoguvernarea muncitorilor in fabrici ca forma genuina de socialism (industrialismul democratic) si socialismul nepartinic. La aceasta forma de marxism anti-stalinist se ajunge dupa ce acestia vor fi observat ca Uniunea Sovietica a devenit un capitalism de stat care, cu alte cuvinte, a inlocuint o clasa exploatatoare cu o alta (birocratia). O alta grupare revizionista se organizeaza sapte ani mai tarziu, in 1956, in jurul revistei "Arguments" si care-i cuprinde pe Hernri Lefebvre, Edgar Morin, Roland Barthes. La fel ca si "Socialisme ou barbarie", "Arguments" deschide o alta cale in cautarea unui asa numit post-marxism.
Ceea ce Max Horkheimer, Theodor Adorno, Herbert Marcuse (unul din idolii studentilor protestatari) sau Walter Benjamin propun sub numele de teoria critica sociala este un demers intelectual de extrapolare a metodei dialectice a teoriei marxismului la toate nivelurile societatii: cultural, social, pshihologic. Acestia sunt primii care se intorc la scrierile de dinainte de 1845 ale lui Karl Marx pentru a le scoate din uitare. Ce efect are acest lucru? Primul efect imediat consta in distanta pe care critica sociala o ia fata de dogmatismul comunismului sovietic axat pe aplicarea criticii pe care Marx o face dupa 1845 economiei capitaliste la care se adauga contributia leninsta a unei politicii autoritare. Al doilea efect si poate cel mai relevant pentru devoalarea efervescentei din anii ’60 se traduce in favorizarea miscarii politice cunoscuta sub numele de "Noua Stanga" si miscarile sociale care abordeaza relatiile dintre sexe (feminismul, iar mai tarziu studiile de gen), relatiile dintre persoane in functie de "optiunea" sexuala, relatia dintre om si mediul inconjurator (ecologismul), relatiile dintre culturi (studii culturale), iar pentru scurt timp relatiile dintre generatii (miscarile studentesti) etc. Diferite ca metoda si obiect de reflectie, numitorul comun al tuturor acestor miscari care incepand din anii 70 vor dubla caracterul militant social cu directii academice de cercetare vine din folosirea unor concepte ale gandirii marxiste de pana in 1845 (studiul constiintei, tema dominatiei, a alienarii) si aplicarea metodei dialectice ca mijloc de eliberare. Intr-un mod simplist (insa desigur nu departe de realitate), curentele dezvoltate in anii ’60 sunt unite de premisa dominatiei, metoda dialectica (dominat versus dominant, opresor versus opresat) si crezul eliberarii. Probabil ca feminismul, ecologismul, studiile culturale, studiile gay vor fi ramas filosofii in sens traditional daca se vor fi oprit doar la a explica, insa plecand de la celebrul dictum lansat de Marx ca menirea filosofului nu este doar de a lamuri, ci mai ales de a schimba, ele fac din eliberare un crez, un obiectiv de lupta. De aici apare si problema pentru ca la fel cum asumarea unor premise eronate in intelegerea capitalismului (chiar daca privita selectiv, economia politica dezvoltata in "Capitalul" contine teme despre care e suficient sa privesti interferenta cu socialul al economiei de piata pentru a vedea ca au un sambure de pertinenta chiar si in zilele noastre) l-a condus pe Marx la concluzii si mai gresite, la fel se poate spune si despre toate aceste miscari care folosesc aceleasi teme si aceeasi metoda insa aplicate la toate nivelurile sociale. Din acest motiv consider ca gulagul fizic care a rezultat in mod natural din institutionalizarea proiectului de lupta impotriva capitalismului (sfarsit o data cu caderea regimurilor comuniste) echivaleaza cu gulagul mental pe care toate aceste miscari (desigur, la intensitati diferite) il propun din anii ’60 incoace. Viciul acestora vine din incalcarea unuia din principiile etice ale intelegerii trecutului: a nu-l citi si mai ales judeca folosind conceptele prezentului. Plecand de la premise gresite si incalcand etica cercetarii istorice, este firesc ca toate aceste miscari sa ajunga la concluzia ca trebuie luptat permanent si nediscriminat impotriva oricarei forme de autoritate ca si cum trecutul ar fi o bucata de plastilina pe care prezentul o modeleaza dupa voie.
Lumea e ceea ce simt
O a doua tendinta care influenteaza in mod decisiv spiritul deceniului al saptelea o constituie decaderea existentialismului si inlocuirea acestuia cu proiectul structuralist. Pentru a intelege existentialismul, acesta trebuie cautat in lucrarile filosofului danez Soren Kierkegaard, ale celui german Friedrich Nietzsche, urmand apoi ca la granita dintre veacuri sa apara Edmund Husserl. Sprijinit pe o etica (data de Kierkegaard) si metoda (fenomenologia lui Husserl), dincolo de statutul sau de filosofie post-iluminista care a interactionat inclusiv cu gandirea crestina (formatia intelectuala a lui Ioan Paul al II-lea putandu-se spune ca armonizeaza existentialismul cu teologia Sfantului Thomas de Aquinas), existentialismul a manifestat o predispozitie la interferenta cu nazismul in Germania si marxismul in Franta. Jean Paul Sartre este autorul care, in anii 40 si 50, scalda existentialismul in apele marxismului pentru a-i da acestuia o nunata militanta sau, altfel spus, pentru a transforma existentialismul dintr-o filosofie traditionala care doar explica intr-una care schimba. Privite independent cele doua sisteme de gandire, marxismul si existentialismul se exclud reciproc. Primul respira un spirit colectivist, in vreme ce al doilea un individualism. Totusi, aduse impreuna, ambele se intalnesc in excluderea existentei legilor obiective si universale si definitia lumii doar prin prisma perceptiei senzoriale. Altfel spus, in afara de ceea ce se vede, se aude, se pipaie sau se simte emotional nimic altceva nu exista. Pentru ca realitatea sa fie simtita, omul trebuie sa fie unul de actiune.
Intelegerea ei nu se face prin reflectie, ci prin actiune care este sinonima cu vointa de schimbare (observam ca la acest punct existentialismul si critica sociala se confunda si asta in mod sigur nu doar datorita faptului ca ambele isi intind o parte din radacini in solul marxismului). Intr-o astfel de schema de gandire, in mod limpede divinitatea nu-si are nici un loc. Dincolo de excludere, ambele gandiri se includ in ateism. Daca Sartre aduce marxismul si existentialismul impreuna ("Fiinta si neantul", 1943), in plina decadere a celui din urma, Merleau Ponty le conciliaza ("Critica ratiunii dialectice", 1960). Ca orice filosofie de actiune si nu reflectie, Sartre foloseste concepte de utilitate practica care suna bine rositite pe strada si care nu solicita nici un efort de gandire. Suntem liberi pentru ca ne simtim liberi. Cam in acesti termeni s-ar putea exprima satrianismul. Indiscutabil, Cohen-Bendit a avut dreptate cand a spus ca atmosfera din "Noaptea baricadelor" i-a fascinat si i-a facut sa fie liberi, insa e improbabil ca au fost cu adevarat liberi. Care este sursa libertatii? Ce inseamna sa fii liber in afara faptului ca vrei sa crezi ca esti liber? Acestea sunt intrebari la care sartrianismul militant poate ca nu cauta si nici nu doreste sa obtina un raspuns.
De ce capitalismul rezista
In peisajul reflectiei intelectuale din anii 60, Louis Althusser ocupa un loc distinct. Membru al Partidului Comunist Francez din 1948, Althusser se afirma intr-un moment in care partidul sau se straduia sa iasa din izolare. Cele doua carti care i-au adus consacrarea la granita dintre filosofia marxista supusa, asa cum a fost aratat, unui lung si extrem de diversificat proces de restituire si militantismul de partid ("Pentru Marx" in 1965 si "Citind Capitalul" in 1968) propun o mutare de accent. Filosofia lui Althusser probabil mai putin interesata de activism afirma un marxism de tip structuralist care se opune celui traditional (venit fie din partea dogmaticilor, fie a revizionistilor) in doua privinte: este antiumanist si antieconomist. Pentru Althusser, la fel ca si pentru toti ganditorii marxisti, creatia lui Karl Marx se imparte intre perioada de dinainte de publicarea "Ideologiei germane" in 1845 (asa numita perioada de tinerete) care pune accentul pe umanismul si istoricismul de inspiratie hegeliana si cea de dupa (perioada de maturitate) care propune o interpretare stiintifica. Contrar revizionistilor, Althusser se apleaca asupra epocii de maturitate in care Marx se elibereaza de influenta magistrilor sai (in primul rand Hegel si Feuerbach) si devine el insusi.
Ca structuralist, Althusser nici nu putea privi altundeva decat in acea parte a operei marxiste in care, mai mult decat oricand, procesul istoric se decupleaza de influenta pe care indivizii ar putea-o avea. Altfel spus, persoana umana are o influenta minima asupra mersului istoriei (in aceasta optica, mai degraba masele fac istoria decat liderii de exceptie), iar constiinta acesteia nu este altceva decat o reflectare a relatiilor de productie care au loc in interiorul structurii. Contrar celorlalti revizionisti, Althusser se entuziasmeaza in fata stiintei pe care nu o vede asemenea pozitivistilor din secolul XIX ca fiind limitata de criteriile externe ale adevarului, ci mai curand ca inzestrata cu posibilitatea de a-si crea propria utilitate practica. Increzator in puterea filosofiei de maturitate a lui Marx de a-si fi suficienta insesi (asa numitul integralism ideologic), Althusser se opune cu vehementa oricarei tendinte de apropiere pe care ceilalti marxisti ai epocii (cu precadere in Franta) o aveau fata de existentialisti sau crestini (Kolakowski, pp. 484 – 486). Este foarte putin suceptibil ca althusserianismul sa poata fi identificat in protestele anilor ’60, cu atat mai mult cu cat structuralismul marxist care punea accentul pe relatiile sociale in detrimentul constiintei individuale mergea contra curentului ideologic al lui Mai ’68. Cu toate acestea, din punctul meu de vedere, contributia majora a lui Althusser rezida in faptul de a reciti analiza economica a lui Marx din "Capitalul" in asa fel incat o scapa de pericolele care rezulta din neadeverirea a aproape tuturor predictiilor facute. Daca Marx sustine ca sistemul economic capitalist contine germenii propriei contradictii care va conduce la disparitia acestuia si instaurarea comunismului, Althusser printr-un artificiu de gandire care datoreaza mult filosofiei structuraliste sustine ca societatea contine mai multe niveluri autonome (religia, ideologia, politica, cultura), independente de structura economica, carora le corespunde cate un mod specific de productie. Capitalismul, la randul sau, se doteaza cu propria ideologie care in anii ’60 se vedea ca fiind consumerismul si acumularea. Urmare a acestui fapt, capitalismul se perpetueaeza la fel ca si celelalte domenii. In esenta, Althusser modifica marxismul intr-un sens pe care el il vedea ca fiind aproape de cel al lui Marx (din acest punct de vedere, toti marxistii anilor ’50 si ’60 se revendicau de la doctrina adevaratelor intentii sau, altfel spus, de la dorinta de a restructura limbajul marxist asa cum parintele lui ar fi vrut sa fie). Respingand determinismul economic, Althusser construieste un sistem de idei care justifica de ce capitalismul nu dispare si de ce Rusia este singurul stat care a cunoscut succesul revolutiei, contrar predictiei lui Marx. In legatura cu acest al doilea aspect, Althusser inca o data face apel la structuralism pentru a sustine ca sistemul social este o suma de componente care fiecare contine propria contradictie. Atunci cand toate aceste contradictii se suprapun (cum, potrivit lui, a fost cazul Rusiei), revolutia are loc. Contrar autorului sau indragit, Althusser mentine ideea ca singure contradictiile economice nu pot produce schimbarea revolutionara. Iata asadar cum respingand determinismul economic si modificand substantial materialismul istoric potrivit caruia progresul istoric urmeaza conflictului, Althusser construieste un aparat intelectual care justifica starea de fapt a anilor ’60.
Politica diferentei
In prelungirea fireasca a antiumanismului lansat de Althusser se regaseste deconstructivismul promovat de Jacques Derrida si Michel Foucault care pare sa inlocuiasca scurta viata (dar intensa) a structuralismului. Ceea ce structuralismul, deconstructivismul si comunismul lui Althusser au in comun este antiumanismul, adica privirea omului dintr-o perspectiva a irelevantei. Mai mult, atat structuralismul cat si deconstructivismul au inceput ca metoda de studiu a lingvisticii. Ceea ce le desparte insa este metoda. Daca structuralismul pleaca de la intreg, deconstructivismul, asa cum sugereaza si numele, vizeaza deconstruirea. In lingvistica, deconstructivismul inseamna intelegerea sensului cuvintelor prin opozitie la altele. De exemplu, termenul cald nu se intelege decat cu ajutorul antonimului sau, rece. Din acest punct de vedere, limba nu este altceva decat o suma a diferentelor (différence) in care intelesul, pe de o parte, este dat de ceea ce exclude, iar pe de alta parte, se pierde pe masura ce credem ca ajungem la el. Metoda deconstructivista folosita in studiul limbii, a fost fara dificultate extinsa in domeniul politic. Pe acest teren, se vede si mai clar asemanarea dintre metoda deconstructivista si dialectica marxista. La fel ca toti ceilalti autori, Derrida critica cultura vest europeana si inspira semnificativ ceea ce astazi se numeste politica diferentei, invocata de minoritatile din tarile europene, ca raspuns la natura opresiva a culturii vestice. Politica identitatii (identity politics) pe care guvernele multor state occidentale o iau in considerare atunci cand au de-a face cu minoritatile etnice vizeaza acordarea unor drepturi speciale care de disting de restul comunitatii din care fac parte. Chestiunea valului islamic, a protestelor din suburbiile Frantei, ale asasinarii unui regizor olandez de catre un fundamentalist islamic din 2004 sunt exemple pe unii autori le pun pe seama aplicarii principiului diferentei.
Concluzie
Randurile de mai sus si-au propus sa delimiteze cateva fragmente din mozaicul intelectual al anilor ’60 care, pe termen scurt, a inspirat sloganurile revolutionare din 1968, iar pe termen lung hraneste militantismul social si politic pe care Europa de astazi il cunoaste la intensitati deosebite. Ceea ce se pare ca militantii de ieri sau de astazi au in comun este nu doar convingerea ca ei au dreptate, ci si siguranta ca restul greseste cat timp nu spune ca ei. Relativism, premisa permanentei opresiunii si implicit nevoia de eliberare, refuzul autoritatii (morala, institutionala), pasiunea de a schimba orice inclusiv trecutul (cel care probabil se poate opune cel mai greu acestei furii aproape contagioase) dupa criterii fara nici o legatura cu realitatea sunt ingredientele unei retete pregatita de unii filosofi incepand cu anii ’30 pe care Jean Sévillia i-a strans sub numele bine cugetat al "Terorismului intelectual". Asa cum a fost vazut, gandirile acestora explica si justifica atat cat poate motiva actiunea militanta pentru ca, in definitiv, din 1845 Europa traieste sub presiunea penitei unor filosofi care nu vor sa expuna, cat mai ales sa schimbe. Intelectualul public din 1960 incoace a inlocuit vocatia cautarii adevarului cu siguranta ca acesta a fost gasit si nu e altul decat ceea ce el spune.
Bibliografie
Kolakowski, Leszek, Main Currents of Marxism. Its Origins, Growth and Dissolution (transl. By P.S. Falla), vol. 3 The Breakdown, Oxford University Press, 1981.
