Leon Volovici a publicat recent volumul "De la Iasi la Ierusalim si inapoi" (la Grupul Ideea Europeana/Euro Press). Este o carte- dialog, cu Sandu Frunza, in care Leon Volovici vorbeste – cu discretia ce il caracterizeaza – despre propria-i viata.
– "De la Iasi la Ierusalim si inapoi" e o lectura atat de placuta, de desteapta si de relaxata – totusi -, incat iti doresti sa nu se termine dupa 200 de pagini. De ce nu scrii pe indelete o carte despre viata ta? De ce refuzi sa ii oferi lui Sandu Frunza o autobiografie?
– Nu, nu asta a fost intentia mea, nici a partenerului de dialog, universitarul clujean Sandu Frunza. Nici nu cred ca relatarea vietii mele ca o "autobiografie" e destul de interesanta ca sa merite sa devina o carte care sa intereseze un public mai larg. Mult mai interesant si mai semnificativ este, cred, sa povestesc intamplari traite de mine, episoade semnificative pentru ceea ce urmarea interlocutorul meu mai tanar in dialogul cu care incepe cartea. Adica o reflectie pe marginea traiectoriei evreilor din Romania in perioada razboiului, in perioada comunista si apoi experienta adaptarii in mediul israelian, pornind de la experienta proprie sau, daca vrei, de la cateva povesti adevarate. Adica o ilustrare a acestor teme si capitole din istoria recenta a Romaniei si a evreilor ei cu episoade in care am fost implicat direct, de voie sau de nevoie. Am insotit acest dialog, cum ai vazut, cu "scrisori din Ierusalim", eseuri pe marginea temelor amintite, unele cu caracter mai personal, si cateva portrete de scriitori de care am fost cu deosebire legat tocmai prind interogatii si traume comune. M-am bucurat sa-i aud pe unii prieteni din Israel, si ei originari din Romania, spunand dupa lectura cartii: "ai scris o carte despre generatia noastra", la fel cum m-am bucurat sa citesc primele comentarii din Romania oprindu-se tocmai la chestiunile detectate "printre randuri": cum a fost posibil pogromul de la Iasi si cum au fost posibile tacerea si mistificarea de dupa? Cum a marcat perioada comunista viata de zi cu zi a catorva generatii de romani si evrei? Cum fac ei fata antisemitismului? Cum refacem puntile spirituale si intelectuale dintre lumea evreilor din Romania si cultura romaneasca in care s-au format? Cum percep tinerii de azi toate aceste "poveri", dar si valori mostenite dintr-o lunga convietuire, si care sunt reperele dialogului in zilele noastre?
– Unul dintre lucrurile care te impresioneaza in carte este toleranta. Cum ai "capatat-o"? E din familie? Erai mai "pornit" in tinerete?
– Nu cred ca mi-am pus vreodata intrebarea daca sunt sau nu tolerant. "Toleranta" e un termen problematic. Foarte des e inteles ca un fel ingaduinta generoasa fata de o persoana care se comporta diferit de normele colectivitatii tale sau fata de alta colectivitate, minoritara in raport cu colectivitatea careia ii apartii. Prefer un tip de relatii in care "toleranta" e reciproca, amandoi acceptam si respectam diferenta – fie ea etnica, religioasa sau, daca vrei, diferenta de opinie. Intr-adevar, ai intuit bine, nu sunt "pornit", nici impulsiv, ma straduiesc sa-mi stapanesc primul impuls in fata unei agresiuni verbale. Daca vrei sa facem putina psihanaliza, pot gasi o intamplare din copilarie care mi s-a intiparit in minte si care cred ca m-a marcat. (Vezi ca iar am ajuns la povesti adevarate!). Cred ca aveam vreo 10-12 ani. Dupa o dupa-amiaza lunga de fotbal pe maidan, am ramas cu totii pe "teren" la o sueta adolescentina. Eram de varste diferite, "liderii" aveau poate 16-17 ani. Prin dreptul nostru a trecut o pereche tinandu-se de mana, el era mai negricios, ea – blonda. Mergeau incet, el parea dupa o zi de lucru, probabil ca el conducea fata acasa. "Ia uite tiganu’!…", a exclamat unul dintre baietii mai mari, iritat evident de haloul de indragostiti care parea sa emane din mersul lor calm si din felul cum se tineau de mana. Cand s-au mai indepartat putin, din grupul nostru s-a auzit o onomatopee batjocoritoare, repetata de cateva ori, tot mai sonor, acel croncanit odios pe care-l auzim pe stadioane la adresa cate unui jucator de culoare din echipa adversa. Cei doi au mai facut cativa pasi, apoi s-au oprit. El ii spunea ceva cu oarecare insistenta, apoi ea a plecat singura mai departe, evident indemnata de el. Apoi el s-a intors din drum si s-a indreptat spre noi, cu acelasi mers calm. "Incepe cafteala", m-am gandit eu destul de speriat, desi obisnuit cu incaierarile din cartierul marginas in care locuiam. Tanarul, sa fi avut vreo 20 de ani, oricum ceva mai mare decat "liderii" nostri, s-a apropiat, a spus "buna seara", a scos un pachet de tigari si l-a intins spre "golanasii" ceva mai rasariti. Gestul i-a surprins si dezarmat, derutati de contrastul dintre "orizontul lor de asteptare" (cafteala) si purtarea lui amicala. A intrat cu noi in vorba. "Ati speriat fata", a mai spus, parca glumind, fara urma de repros, si a inceput sa povesteasca despre lucrul lui. Era zugrav, daca imi amintesc bine. Apoi a spus ceva in genul: "si eu cu gasca mea, cand eram de varsta voastra, faceam bascalie de fetele necunoscute si mai ales de perechile necunoscute care treceau prin mahalaua noastra, dar pe urma mi-a parut rau." Baietii, tragand stangaci din tigara oferita de "oaspetele" necunoscut, incercau sa simuleze antrenarea fireasca in vorba pe masura tonului neverosimil de calm si amical al strainului, dar erau evident uluiti, ca si mine, de purtarea lui. Apoi a dat mana cu noi si a plecat. Foarte des imi vine in minte aceasta extraordinara demonstratie de stapanire a impulsului, justificat si natural, la urma urmei, de a reactiona agresiv la o provocare care-l ofensa fara nici o indreptatire. Tanarul era evident un pedagog de mare clasa, dar probabil ca a trait o viata fara sa stie asta.
– Respingi prin structura ta fanatismul. In ce fel te-a ajutat mediul in care ai copilarit, Iasiul, sa te pazesti de fanatism, cand la Iasi a avut loc pogromul din 1941?
– Atunci eu eram de partea victimelor potentiale. Noi eram in situatia de a ne pazi de fanatismul altora. Nu cred ca am avut vreodata tentatia de a deveni fanatic, desi anii de formare m-au prins intr-o alta perioada dominata de fanatism, cand – cum noteaza Mihail Sebastian – "imbecilitatea indoctrinata e mai greu de suportat decat imbecilitatea pura si simpla." Pogromul la care te referi a fost rezultanta unei funeste combinatii dintre fanatismul indoctrinat al autoritatilor de la Bucuresti, care l-au pus la cale, si fanatismul pur si simplu al initiativelor locale si al unei parti din populatia orasului meu. Fanatismul care a urmat, in perioada comunista, a luat alte forme, mai insidioase. Impartirea in fanatici si victime ale fanatismului altora n-a mai fost dupa criterii etnice, sau "rasiale", cum se spunea, ca in timpul regimului lui Antonescu, ci dupa criterii ideologice sau ca rezultat al luptelor pentru putere din sanul partidului comunist. Evrei puteai gasi acum si printre victime, si printre tortionari.
– Cum arata Iasiul copilariei tale? Mai e acum orasul tau?
– Nu fac vizite nostalgice la Iasi, prefer sa merg, destul la rar, "cu o treaba", adica pentru o conferinta, o intalnire cu studentii, o discutie pe marginea unei carti. Atunci, fireste, ma reintalnesc cu cativa prieteni, mai vechi sau mai noi, cu fosti colegi. Iasiul copilariei mele l-am evocat, poate prea sumar, in carte; las evocarile mai nostalgice in seama altora mai inclinati spre "masa umbrelor". Fara indoiala, il simt ca fiind orasul meu si acuma, dar, inevitabil, e o lume noua, in mare masura. S-a transmis si noilor locuitori ceva din atmosfera si ritmul cunoscut al orasului; fratele meu mai mare chiar sustine ca iesenii merg intr-un anumit fel si ca el recunoaste un iesean dupa mers, oriunde s-ar afla. … S-au transmis, am impresia, si unele deprinderi mentale care erau poate mai accentuate decat in alte orase din Romania, o propensiune mai accentuata spre traditie cu tot ce are ea mai bun, dar si spre metehnele ei. Dar eu sunt mai atent la respiratia culturala a orasului, iar aici stam bine, asa vad eu de la distanta. O editura, Polirom, care domina prin calitate viata culturala romaneasca, bune reviste culturale, un numar remarcabil de scriitori de prima mana… "Miscarea literelor la Iesi" e intr-o perioada fasta, asa cred. Mai adaug, din patriotism local, ca am stat de vorba chiar recent, la Cercul Cultural de la Ierusalim, cu ieseanul Cristian Mungiu, un regizor fabulos, dupa vizionarea filmului lui care a taiat respiratia spectatorilor din Israel. La discutia noastra, la cerc, Mungiu a starnit admiratie si simpatie, prin inteligenta si subtilitatea raspunsurilor, prin tonul cordial, firesc si degajat cu care isi poarta povara premiilor primite.
– Cum crezi ca ar fi aratat harta etnica si spirituala a Romaniei daca n-ar fi existat pogromul de la Iasi?
– Drept sa-ti spun, nu stiu. si nu e vorba numai de pogromul de la Iasi, n-a fost un episod izolat, ci prima mare "explozie" dintr-o serie care a urmat apoi in alte locuri, cu nu mai putina ferocitate. "Harta etnica si spirituala a Romaniei" a fost marcata de toate evenimentele razboiului, de pierderea teritoriilor – cu un an inainte, de alianta cu Germania hitlerista; a fost marcata de obsesiile antisemite ale lui Antonescu si ale guvernul lui. Ar fi putut sa fie altfel? Probabil ca da, dar nu sunt tentat sa speculez pe tema "Ce-ar fi fost daca…?"
– Se vorbeste de cativa ani despre traumele celei de-a doua generatii de evrei care nu au trait Holocaustul, dar au preluat "genetic" traumele parintilor. Ai intalnit astfel de cazuri?
– Astfel de cazuri nu trebuie sa le caut, sunt in jurul meu, nu putine. Pentru ca am lucrat cativa ani la Yad Vashem, la arhiva si institutul pentru pastrarea memoriei Holocaustului, am cunoscut multi oameni din a doua generatie, veniti sa-i ajutam sa reconstituie traseul familiilor lor in diferite colturi ale Europei. Multi incep sa se intereseze abia dupa moartea parintilor lor si sunt cuprinsi de remuscari la gandul ca n-au avut suficienta curiozitate sa afle cat mai multe amanunte despre cele intamplate in timpul razboiului sau despre viata lor inainte de razboi. La universitate ma intalnesc nu o data cu "a treia generatie", cu nepotii, acum studenti, care isi aleg pentru teza de masterat sau de doctorat tocmai acele subiecte legate de destinul bunicilor sau strabunicilor lor sub ocupatia nazista sau in Transnistria.
– Citind cartea ta populata cu oameni "neverosimili de buni" – mama ta, fratele, Iordan Chimet – cititorul nu poate probabil sa nu se intrebe: cum se pastreaza aceasta bunatate de-a lungul unei vieti grele, ca orice viata? Ce trebuie facut?
– Pe Iordan Chimet l-am cunoscut tarziu, in anii ’90. Era un om bun, intr-adevar, dar oameni buni sunt multi. Chimet avea si alte calitati, mult mai rare. Era un poet al inocentei si libertatii interioare cum rar am intalnit, un intelectual care traia – si traia in saracie! – numai pentru literatura, avand cultul prieteniei si al solidaritatii intelectuale. Era foarte atasat, mi-am dat seama, traditiei crestin-ortodoxe si in acelasi timp alergic la orice forma de antisemitism. Mai mult, dezvoltase o speciala simpatie pentru lumea evreiasca galateana in vecinatatea careia a copilarit. Nu e de mirare ca a fost luat drept evreu, avand parte, din cand in cand, si de agresivitatile de rigoare, despre care povestea cu un umor amar si resemnat. A fost printre intelectualii romani (putini, as zice) sensibili la tragedia deportarilor spre Transnistria, la care a fost martor, a scris eseuri admirabile pe tema responsabilitatii morale a intelectualilor, a pledat pentru revizuirea miturilor colective care genereaza ura, intoleranta, xenofobie…
– Intalnirea cu Tudor Vianu, petrecuta la Iasi, la facultate, narata cu sinceritate si umor, ti-a schimbat totusi in vreun fel viata?
– Nu stiu daca mi-a schimbat viata, dar de vreme ce, dupa atatia ani, imi amintesc mereu aceasta scurta intalnire inseamna ca a fost unul din acele "socuri" faste pe care ti le provoaca intalnirea cu o mare personalitate care reuseste sa-ti trezeasca, prin simpla prezenta, indemnul de a nu-ti irosi viata, de a-ti implini vocatia – daca o ai -, de a-ti oferi un model de comportament si chiar, cum se intampla uneori, o filozofie a vietii.
– Care crezi ca e cea mai insuportabila forma a antisemitismului? Povestea cu colega de facultate care nu te inghitea pentru ca erai evreu, pana s-a convins ca nu esti si a aflat apoi ca esti – e o forma usoara de antisemitism?
– "Light-antisemitism" adica? As distinge mai curand intre preluarea "pe negandite" a unor clisee sau prejudecati antisemite, cum era cazul colegei mele, si antisemitismul "cu argumente", cel care isi construieste, pentru uz propriu sau pentru a convinge pe altii, o ideologie antisemita ad-hoc, cu argumente diverse: religioase, rasiste, politice etc. "Insuportabile" sunt multe forme de antisemitism.
– Povestile pe care le spui in carte culmineaza cu acele secvente halucinante in care, la un sanatoriu de langa Brasov, ai fost confidentul acelui sef de cuib legionar foarte bolnav- si de plamani, si de ura.De ce ai facut-o?
– Din curiozitate. Eram prima data in intimitatea unui om care s-a hranit o viata cu ura. E o sansa – nu crezi? –sa afli "de la sursa" cum gandeste un om care nu te cunoaste, dar care, in alte imprejurari, te-ar fi ucis pe tine si pe toti ai tai, fara sa stea pe ganduri.
– Inainte de a emigra in Israel, in 1984, ai prins o parte din anii cei mai grei ai comunismului. Copiii tai erau mici, cozile lungi si grele, dar paginile in care vorbesti despre existenta de atunci au un soi de umor nostalgic. Iar visul in care ieseai din bloc, coada la lapte era pana in usa apartamentului tau, si exclamai fericit: "Nu mai trebuie sa alerg! Eu sunt deja la coada!" suna ca un banc foarte bun.
– Nostalgie nu am dupa cozile de atunci, chiar deloc. Pe de alta parte, erau episoade mult mai dure si mai umilitoare decat coada la lapte. Am evocat acele cozi pentru ca erau cotidiene, iti macinau timpul si nervii, te transformau intr-o fiinta obsedata de hrana, de procurarea sapunului si a hartiei igienice, provocau o regresie chinuitoare pe scara umana. E si aceasta o forma de alienare.
– Cum te impaci de cativa ani cu naveta Ierusalim-Bucuresti sau Ierusalim-Cluj?
– Nu fac chiar naveta, dar vin cam de doua ori pe an in Romania. E o schimbare de "fus orar" psihologic cu care m-am obisnuit. La inceput mi-a venit mai greu, pentru ca era o prea brusca trecere de la lumea in care traiesc acum la cea din care am plecat… si inapoi. Iti provoaca o deruta… identitara: tu unde esti, aici sau acolo? Pe urma, cu timpul, iti dai seama ca traiesti intr-un teritoriu al tau, cu granite imaginare care includ ambele lumi.
– Cu ce ai vrea sa ramana studentii tai de la cursurile de studii iudaice?
– As vrea sa primeasca fiecare ce a cautat atunci cand s-a decis sa urmeze aceste studii; iar asteptarile studentilor sunt variate: o initiere in istoria si cultura evreilor, elementele de baza ale iudaismului, ale culturii evreiesti moderne, o introducere in evolutia relatiilor, atat de complexe si de tensionate dintre lumea crestina si lumea iudaica. si, poate, inainte de toate, o mai buna cunoastere a istoriei comunitatilor evreiesti din Romania. Pentru mine, e si un prilej de a cunoaste si dialoga cu tineri formati dupa caderea comunismului. E pasionant sa urmaresti schimbarile de mentalitate, de perceptie a "evreului" si a iudaismului, sa vezi cum reactioneaza la provocarea antisemitismului, din trecut si de azi.
– Ti-a provocat Ierusalimul vreo revelatie? Cum e sa traiesti zi de zi in centrul lumii? Te obisnuiesti cu gratia?
– N-am trait nici o revelatie si nici o experienta mistica in "centrul lumii", dar poti trai si laic fascinatia acestui oras, daca ai antene culturale si istorice pentru a percepe incarcatura mitologica si religioasa a orasului. Cu "gratia" nu e bine sa te obisnuiesti, e mai bine s-o descoperi in rastimpuri, in… momente de gratie, preferabil pe calea poeziei. Mi-am amintit de o vorba a poetei Ileana Malancioiu care a fost recent aici: "La Ierusalim iti pui intrebari pe care nu ti le-ai pus niciodata pana atunci".
– La Ierusalim conduci de cativa ani un cerc cultural, impreuna cu Costel Safirman. Sunteti amandoi pe cat de de calzi cu invitatii romani pe atat de neobositi. Cat de multe stiu romanii din Israel despre Romania de azi? Cat de mult au ramas in trecut?
– Fiecare dintre cei veniti din Romania are istoria lui, "bagajul" memoriei lui afective. Depinde cand si la ce varsta a venit, care a fost motivarea deciziei de a parasi Romania si de a se stabili aici, in ce relatie se afla cu Romania de azi – e un subiect pentru un studiu sociologic. In genere, cred ca "au ramas in trecut", cum spui, mai mult decat isi inchipuie ei, datorita legaturii cu limba romana, adica cu limba lor materna. Sa-ti dau un exemplu recent. In septembrie, la Haifa, dupa o seara dedicata cartii mele, urmata de un recital al poetei Aura Christi, am primit un mesaj electronic, semnat misteros numai cu initiala. Reproduc un fragment: "Nu ma cunoasteti! Dar intalnirea din Haifa a lasat in mine un puternic ecou, pe care as dori sa vi-l impartasesc. Aceasta a fost prima mea intalnire cu un asemenea forum de cand sunt aici in tara, da, in tara mea in care niciodata nu voi fi straina si care intotdeauna imi va fi ‘acasa‘, tara in care continui sa vorbesc romaneste la diferite ocazii triviale si sa abordez teme in diferite domenii. si totusi, niste corzi de a caror existenta nici nu eram constienta, au inceput sa-mi vibreze in suflet, o senzatie de ‘reintoarcere la vatra‘. (…) Prin intalnirea de duminica mi-am dat seama ca limba este sangele sufletului, oriunde si oricand, si pentru aceasta senzatie coplesitoare va sunt recunoscatoare…". Eu zic sa ne oprim aici, pe aceasta nota nostalgica a necunoscutei din Haifa.
