Traducere de Virginia Nusfelean (Din N. Steinhardt, Journal de la felicite, Arcantere …ditions, …ditions UNESCO)
Jurnalul fericirii, afirma Nicolae Steinhardt, este testamentul sau literar in care-si consemneaza intreaga experienta de viata. Manuscrisul originar, scris in anii '70, i-a fost confiscat de politia politica. Autorul il scrie din nou, dezvoltandu-l. La inceputul anilor '80 i se restituie, totusi, textul confiscat si poate astfel sa-si refaca jurnalul in intregime; i-l incredinteaza apoi prietenului sau Virgil Ciomos. Trimite totodata extrase substantiale in Occident spre a fi citite la Radio Europa Libera. Dupa prabusirea regimului, Ciomos publica Jurnalul (adaugandu-i o importanta postfata). In 1992, este premiat ca cea mai buna carte a anului.
In pofida unei dezordini aparente, Jurnalul fericirii este scris cu foarte multa subtilitate, intr-o maniera muzicala si, permisa sa-mi fie expresia, culinara! Fiecare "miscare”, adesea foarte ampla, este ironic anuntata prin trei nume de dansuri moderne condamnate de "estetica” regimului: "Boogie Mambo Rag”. Urmeaza imediat, in italice, zgomotul de voci ale ocnasilor ce discuta-n soapta, franturi din parerile lor referitoare la cele mai diverse domenii ale gandirii si stiintei, dar, inevitabil pentru acesti infometati, si retete de bucatarie. Capitol dupa capitol, daca putem folosi aici acest termen destul de impropriu, este prezentata detaliat reteta budincii de gris, toate etapele de preparare apoi, de la alegerea grisului la coacere si la ornarea ei cu ciocolata.
Dupa acest "bruiaj” extrem de sugestiv, memoria intretaie cele trei perioade de viata ale autorului, ca sa introduca de fiecare data reflectiile cele mai actuale.
Toate acestea ne fac sa prezentam uimitorul destin al lui Nicu (Nicolae) Aurelian Steinhardt. S-a nascut la 12 iulie 1912 la Pantelimon, langa Bucuresti. Parintii sai, oameni instariti si cultivati, erau profund romanizati (dupa cum o dovedesc si prenumele date copilului). A crescut intr-un cartier linistit, intr-un mediu patruns de poezia adesea sfasietoare a religiei crestine ortodoxe. Studiile, relatiile sale fac din el – e cea dintai etapa a vietii sale – un estet european. Il atrage dreptul constitutional, din care isi face teza de doctorat si care pentru el reprezenta deja statul de drept, menit sa apere libertatea fiecarui individ si sa limiteze manifestarile raului. O vreme se gandeste la apartenenta sa religioasa, insa iudaismul de la Bucuresti il deceptioneaza. Calatoreste in Austria, Franta si Anglia. Studiaza in profunzime marile literaturi ale Europei de Vest, se opreste la cultura franceza, insa respinge vulgaritatea obosita a unui popor ce aluneca spre dezastru; se simte la el acasa in Marea Britanie unde apreciaza tinuta stilului aristocratic.
In 1938-1939 violenta se abate asupra Europei. Intors in Romania, Steinhardt, ca multi tineri din generatia sa, simpatizeaza cu "Legiunea Arhanghelului Sf. Mihail”, dar renunta cand aceasta o ia spre fascism in incercarea de a pune mana pe putere. Ca evreu, este indepartat de la Revista Fundatiilor Regale la care colabora. Aproba politica lui Antonescu ce pune capat insurectiei legionare si-i tine piept lui Hitler pentru a salva sute de mii de evrei romani (vor fi deportati doar cei care locuiau in Transilvania ocupata de unguri). Dupa schimbarea aliantelor si inainte de acapararea puterii de catre comunisti, Nicolae Steinhardt revine la redactia Revistei Fundatiilor Regale si desfasoara o intensa activitate de critica literara.
Cand se instaureaza, in 1948, o dictatura totalitara, sta demn deoparte, refuza orice compromis, cunoaste umilinte si refuzuri grosolane, este nevoit sa traiasca din slujbe marunte. Continua, totusi, sa scrie si se imprieteneste cu oameni insemnati ce-au adoptat aceeasi atitudine, precum Constantin Noica si Alexandru Paleologu.
Inchisoarea ca miracol
In 1958 regimul se intareste si incearca sa distruga elita intelectuala. "Loturi” intregi de "politici” sunt intemnitati din pricina apartenentei lor spirituale, intelectuale sau sociale. Pus sub cercetare, Steinhardt foloseste metodele pe care le va defini in Testamentul sau politic. Refuza mai intai sa depuna marturie impotriva lui Noica, filosof ce incerca sa-i uneasca pe Hegel si pe Platon, ce stia sa trezeasca tinerele spirite. Este inchis, judecat de un adevarat tribunal de inchizitie, condamnat la 13 ani de detentie, una din cele mai dure, pentru "complot impotriva ordinii sociale”. In Jurnal evoca cu o putere de patrundere geniala contrastul aparent Ð de fapt legatura luciferica Ð dintre lumina violenta sub care se desfasurau interogatoriile si ochelarii negri cu care erau impopotonati obligatoriu acuzatii.
Aici incepe (fara a o anula pe cea dintai, ci asumand-o) a doua perioada a vietii sale, cea de "ocnas convertit”. Inchisoarea, cu beciurile ei ' la Piranese pe care le descrie Jurnalul in termeni dantesti si burlesti, ii deschide poarta spre intrebari absolute. Are senzatia ca iese dintr-un vis juvenil pentru a intra intr-o cruda si lucida maturitate. Cunoaste tortura, mentioneaza el fara ura, loviturile cu bara de fier care l-au lasat o vreme surd de o ureche. Cunoaste la Jilava, fie ca le suporta personal, fie ca le vede aplicate la altii, cruzimi de neinchipuit.
Inchisoarea, pentru el, este totusi si miracol, in relatiile sale cu codetinutii: intrajutorarea, bunatatea nespus de delicata, depasirea de sine printr-o compasiune dezinteresata si setea de cunoastere, de poezie, recitarile publice, cursurile organizate-n soapta, oameni adesea-n pragul mortii, transparenti in lumina divina, altadata uitata. Acum nu mai poate astepta, nu mai poate evita. Momentul decisiv a sosit. In celula arhiplina, unde-i aruncat, epuizat, Nicolae Steinhardt nu gaseste nici un loc sa se aseze. O mana se-ntinde spre el, mana parintelui Mina Dobzeu, calugar si preot ortodox, poftindu-l pe bancheta, unde-i face loc; alaturi, doi preoti greco-catolici care, in ciuda atator vrajmasii istorice, au devenit prietenii sai in lumina aceleiasi credinte. Prin discutii indelungate, in acel moment, vine convertirea, pregatita inca din copilarie de clopotele de Pasti si de taina "cutremuratorului Crist rastignit”. Isi asuma strigatul unui interlocutor de-al lui Iisus din Evanghelie: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”. Cu putina apa fetida, in prezenta a doi preoti greco-catolici, e botezat pe ascuns de parintele Mina. Botez ortodox in perspectiva ecumenica. Pentru infaptuirea acestei minuni a fost nevoie de puscarie. De acum crestin, Nicolae Steinhardt promite sa lupte mereu pentru cauza ecumenica. Deja la Gherla, intr-o sala imensa si plina, asista in fiecare dimineata la o tulburatoare slujba ecumenica: nici lumina, nici parfum, nici vesminte liturgice, totul se petrece in preajma unor insi slabi, palizi, cu capul ras, obligati sa murmure cuvinte si cantece ca sa nu fie auziti de gardieni; sunt preoti ortodocsi si catolici, pastori calvini si luterani, adunati laolalta de niste predicatori "sectanti”. Nici o icoana, doar revelatia fiecaruia ca si chip al lui Dumnezeu. Vorbele Domnului "Acolo unde se vor aduna doi sau trei oameni in numele Meu, voi fi si eu cu ei” erau aici implinite. Si totdeauna, pana-n carne, bucuria deplina; infernul Ð asa se explica insusi titlul Jurnalului Ð a devenit, in adancul sufletului, fericire.
Batran si tanar
In august 1964, delictele "politice” sunt amnistiate. Nicolae Steinhardt isi recapata libertatea. Incetul cu incetul, se contureaza cea de-a treia etapa a destinului sau: cea de calugar si scriitor, de calugar-scriitor. In timpul celor zece ani de relativa libertate ce urmeaza, pastrandu-si demn independenta, ia parte la refacerea elitei intelectuale.
Revine in viata literara, traduce intens din franceza si engleza. E deja scriitor, un scriitor atras insa din ce in ce mai mult de monahism; traduce din romana in franceza Viata calugarilor din Moldova de parintele Ioanichie Balan. Lucrarea apare in Belgia cu ajutorul manastirii din Chevetogne unde Nicolae Steinhardt poate merge pentru a participa la sesiuni si conferinte. Trebuie sa amintim ca monahii benedictini din Chevetogne se dedica apropierii religiilor crestine, in special catolicismul si ortodoxia. Printre ei, unii practica ritualul latin, altii ritualul bizantin. La acea vreme, Steinhardt ia legatura cu manastirea Rohia din Transilvania. Acolo se calugareste in 1980. Fara a renunta la confesiuni literare si la traduceri, trece la opera de autor. In 1980, cartea sa Incertitudini literare obtine Marele Premiu al criticii.
De acum inainte se imparte intre manastire Ð a carei bogata biblioteca o pune-n ordine Ð si Bucuresti, unde se duce cu un interes mereu reinnoit cu ocazia unor expozitii, vernisaje sau a oricarei alte manifestari culturale importante. Totul il pasioneaza, in special poezia contemporana, tot ce are legatura cu viata, oricat de neinsemnat lucru ar fi.
Cei care l-au cunoscut la acea vreme isi aduc aminte cu emotie de acest omulet, chircit putin de inchisoare si de varsta, dar extrem de vioi si de bine dispus: adevaratul calugar, spunea el, este un om intotdeauna vesel. Foarte batran si foarte tanar in acelasi timp, foarte intelept si foarte uimit totodata, isi armoniza pe deplin cuvantul si viata. Publica eseuri critice si artistice, dar si predici, meditatii spirituale si chiar si raspunsuri la 365 de intrebari pertinente si impertinente pe care i le pune un jurnalist.
In a doua jumatate a anilor '80 dictatura lui Ceausescu ajunge la paroxism, distrugerile iau proportii insemnate, in special ale bisericilor, cultul "personalitatii” ajunge delirant. In Rohia, controlul Securitatii se intareste. Parintele Nicolae isi manifesta credinta evanghelica in ciuda tuturor oprelistilor: trebuie, zice el, sa deschizi poarta manastirii oricui, chiar si unui criminal sau proscris. La Bistrita organizeaza colocvii cu intelectuali nonconformisti, iar in 1988, impreuna cu parintele Mina B. si altii, trimite un memoriu dictatorului, in care acuza sistematizarea satelor. Dupa o perioada scurta de puscarie, parintele Mina vine, in 1989, la Rohia. Decid sa mearga impreuna la Bucuresti. Ce s-a intamplat in aeroportul din Baia-Mare nu se stie. Nicolae Steinhardt este spitalizat de urgenta in acest oras. Moare in 19 martie 1989 si Securitatea ii jefuieste chilia.
Arta si religie
Cultura lui Steinhardt este imensa, se exprima in citate si aluzii, se joaca cu textele carora le da sensul voit de el Ð cam asta trebuia sa se intample la inchisoare unde nu putea cita decat din memorie.
Gandirea sa se indreapta, mai ales, spre arta si religie, domenii pe care as vrea sa le evoc pe scurt si care, de altfel, nu pot fi separate, pentru ca arta pentru Nicolae Steinhardt nu este decat o patrundere in taina. Avand nostalgia si intuirea divinului, el transforma cuvantul in vorba, impiedicandu-l insa sa se "ofileasca” in flecareala. Asemenea exprimare, limba romana o favorizeaza, deoarece ea este in acelasi timp carnala si spirituala si imbina claritatea latina cu profunzimea originara, cu "parfumul ei”. Marii scriitori creeaza o lume ce nu-i decat o "concentrare a vietii” (expresia ii apartine lui Balzac) si, dincolo de fascinatie si aluzii, revelatie a adevaratei lumi, lumea lui Dumnezeu. Arta autentica ne trezeste, in sensul ascetic al termenului, si-n acea clipa descoperim ca fiintele si lucrurile au radacini in mister, ca nimic nu este banal, ca nimic nu este firesc, ca nimic nu ar trebui sa ne surprinda. In ultimele sale romane, Dostoievski, zice Steinhardt, impunea fara s-o spuna, marea taina a ortodoxiei, trezirea inimii in pacea (hesychia) care transmite lumina divina. Chiar si intr-un roman mai putin reusit precum Adolescentul, ratacitorul Makar Ivanovici apare ca un hesychaste a carui iubire pasnica binecuvanteaza si mangaie…
Jurnalul fericirii este, intr-adevar, o profunda marturie spirituala. Fara a fi premeditat, organizat, cam ca si Cugetarile lui Pascal. Impotriva oricarui pietism, Steinhardt adanceste antinomia dintre Dumnezeul de dincolo de Dumnezeu, taina fundamentala a teologiei negative, si Dumnezeul rastignit in totala si tragica Sa latura umana.
Un asemenea Dumnezeu nu se impune. El nu este un papagal rosu, spunea Kierkegaard, expresie pe care Steinhardt o citeaza adesea. Religiile reprezinta divinul ca pe o plenitudine totala. Steinhardt il vede dimpotriva golindu-se in timp ce se identifica cu cea mai cumplita suferinta omeneasca, suferinta trupeasca prin tortura si sufleteasca prin batjocura. Cele sase ore ale lui Cristos pe cruce au fost sase ore de vesnicie, cat toata istoria umana, precum si caderea "originara” pe care o savarseste si o cunoaste fiecare si care nu e doar "originara”, ci, de fiecare data, si "originala”. Iisus pe cruce epuizeaza, intr-un fel, aceasta cadere. Neincetand a fi Dumnezeu, in viata Sa pamanteasca, El nu este decat disperare umana. Nu face cu ochiul, afirma Steinhardt, nu zice: nu-i nimic, doar o clipa neplacuta, necesara, bineinteles, dar care va trece repede. Doar astfel pasiunea oarba a oamenilor poate, prin mila fara margini, jertfa lui Iisus, sa devina in mod misterios reinviere. Si libertatea noastra se afirma, se confirma: caci e nevoie de toata libertatea tremuranda (tematoare) a credintei pentru a-L gasi pe Dumnezeul inaccesibil in acest om insultat si biciuit.
Pentru Steinhardt, ca si pentru intreaga credinta ortodoxa, Dumnezeu e neprihanit. El se da la o parte pentru ca noi sa gasim spatiul libertatii noastre. Raul este creatia noastra si a dusmanului nostru. Doar Crucea si taina Lui Dumnezeu in suferinta ne pot salva.
Sa se inteleaga bine: nu exista nici cea mai mica idee despre utilitatea durerii la Steinhardt. Exista durerea, deci bucuria. Jurnalul lui de puscarias este un jurnal al fericirii. Lui Cristos, spune el, in viata sa pamanteasca, ii placeau petrecerile unde oamenii se veseleau: el binecuvanta, inmultea/schimba painea, vinul, pestii. Credinta in Rastignitul Inviat ii permite omului sa ia parte la imensa bucurie de a trai si sa traiasca vesnic. Vechiul Testament si Evangheliile tin la loc de cinste simbolul ospatului in care fiecare are nevoie de bucuria tuturor. Noul Ierusalim nu va fi o alta lume, ci lumea noastra, pamantul nostru, eliberat in sfarsit de magia raului si a mortii. Cu umorul sau aparte, Steinhardt parodiaza ascensiunile gnostice, din eon in eon, spre un abis impersonal; descrie o ascensiune asemanatoare, dar, la capat, intr-un tinut de verdeata si lumina, e Dumnezeul copiilor pe care Iisus ii cheama la El: "Tatal cu barba alba in mijloc, Cristos la dreapta, ducandu-si crucea si ranile (propriile noastre chinuri in cer) si, la stanga, Spiritul care purifica si alina”. Divertismentele lui Mozart rasuna, ingerii ofera dulceata si racoritoare, copiii se joaca cu animalele impodobite. In hinduism si budism, faptele raman pentru totdeauna, nu te eliberezi de Karma decat disparand, "eliberandu-te” chiar si de iubire. Crestinismul este gratuitate a harului, "antigravitatia” lui Steinhardt, si chemare la schimbare. Extazul crestin nu cunoaste frenezia si vertijul, vede nemarginirea in adancul fiintei (si nu invers, fie ca este vorba de Dumnezeu sau de om), atinge bucuria senina a hesychaste-ului. In comparatie cu acesta, toate drogurile par "leacuri babesti”. Despre aceasta bucurie, Steinhardt vorbeste din experienta. In inchisoare, ca intr-un fel de vis, spune el cu pudoare, nu numai ca a vazut lumina divina, dar a si trait in ea. Dar nu era o lumina impersonala, ci una care vorbea si spunea cine este (tocmai ceea ce spune si unul din marii mistici bizantini, Sfantul Simeon, Noul Teolog). "In acel moment, incheie Steinhardt, nu mai existam. Sau mai degraba existam, dar cu o putere pe care nu mi-o recunosteam”.
Lumina si sfintenie
Lumina si sfintenie. Steinhardt nu se credea un sfant (totusi corespundea destul de bine idealului de sfant "ce ar avea har”, despre care vorbeste Simone Weil) Ceilalti sfinti sunt perceputi intotdeauna ca niste pacatosi iertati. Parintele Nicolae Steinhardt s-ar numara mai degraba printre cei pe care el ii numeste "aventurosii” binelui, "putini ridicoli, abia respirand”. Felul de a fi pe care-l recomanda crestinului este cel al unui aristocrat lipsit de aroganta si indiferenta, bun, calm, manierat, cu respect fata de demnitatea semenului sau, cat si fata de a sa. Insusi Cristos, adauga el, are intotdeauna calitati cavaleresti. Este discret, respectuos; bate la usa si asteapta fara a fi descurajat vreodata de un refuz. Nu e suspicios, are incredere, nu e avar, ci daruieste cu generozitate. Iarta usor si pe deplin. Este atent si politicos: "Prietene” ii spune el lui Iuda, desi stie ca acesta-l va trada. Nu dojeneste, nici nu judeca, ci cauta in orice om, dincolo de pacat, fiinta pe care Dumnezeu o cheama si o face in stare sa iubeasca.
Dincolo de totalitarism, care nu-i decat fascinatie a puterii si a mortii, precum si dincolo de lumea comerciala a carei divinitate este pretul de cost, oamenii lumii spirituale vor incerca printr-o batalie istorica, nesfarsita, dar care vesteste Imparatia cea vesnica, sa construiasca o societate umana care accepta indoiala (acest pamant al liberei credinte) ca o credinta fundamentala si care-si intemeiaza morala pe respectul libertatii semenului, prin cumpatare, bunatate si frumusete. Cu dreptul si cu datoria de a se apara, bineinteles, ca un bun cavaler, chiar cu forta, cand esentialul este amenintat.
Dreptul si datoria de a rezista. Nicolae Steinhardt a stiut rezista. Nu prin ura, ci printr-o forta creatoare extraordinara. Daca jurnalul acestei rezistente se deschide spre viitor e pentru ca el este un Jurnal al fericirii.
