Criza sistemului socialist mondial se face simtita in anii 60. Aceasta este o perioada in care fermentii fisurii a ceea ce se credea ca reprezinta solutia la toate problemele, de ieri sau dintotdeauna, isi arata roadele. Ideologia, in general, dar mai ales ideologia comunista intra in colaps. Atunci cand se discuta subiectul anilor 60 invazia Cehoslovaciei de catre trupele sovietice si miscarile de strada din capitala Frantei, desfasurate la doar cateva luni distanta, sunt primele evocate. Acest lucru in pofida realitatii conform careia in afara de Praga si Paris, Varsovia poate fi, de asemenea, enumerata intre "capitalele" crizei. Este foarte probabil ca tocmai acest loc neglijat din geografia politica si sociala a anilor 60 sa fie cel mai relevant pentru ceea ce a insemnat inceputul sfarsitului ideologiei comuniste care a insemnat trecerea la pragmatism. Altfel spus, nici societatea larga si nici conducatorii comunisti nu vor mai crede in diagnoza ideologica a istoriei (stat, societate, relatii sociale etc), iar de aici inainte totul se va reduce la incercari de coabitare intre puterea comunista si cei destinati sa i se supuna, ceea ce adesea a presupus solutia compromisului. Lucru imposibil de neglijat dat fiind ca compromisul (in special pasnic) este cel dintai exercitiu al democratiei. Desigur ca nu intotdeauna in cazul polonez statul comunist (dominat de partid) si societatea au reusit sa faca din compromis o cale de a evita violenta. Dovada ca dupa evenimentele din martie 1968, au urmat alte doua serii de crize violente, soldate cu morti: decembrie 1970 si august 1980. Ce este si mai important este rezultatul acestor ciocniri dintre o parte a societatii si fortele de ordine ale statului (politia, securitatea, dar si armata): schimbarea la varf in cadrul Partidului Comunist din Polonia.
Pentru ca din ce in ce mai putini sa creada in ideologie a fost nevoie de un argument filosofic. Cu scopul de a intelege ceea ce a insemnat perioada tulbure a anilor 60 in destinul comunismului (ca sistem politic, de putere, cat si ca sistem de idei, teoretic), trebuie avut in vedere un relativ indelungat interval de timp de gestatie filosofica care incepe cu anii 40. Creuzetul acestei framantari filosofice care astazi se cunoaste sub numele de revizionism al marxismului exista in Polonia si, in egala masura, in Cehoslovacia si partial Ungaria. Ceea ce a facut posibila explozia, manifestarea publica a acestor idei reformiste, au fost fireste conditiile politice care au variat de la stat la stat. Din acest motiv, anii 60 ar fi de inteles cel mai bine pe doua planuri: politic si filosofic in care cele doua se intrepatrund. Mai exact, contextul politic influenteaza intr-o prima faza contextul filosofic (in sensul nasterii si afirmarii unor idei nuantate) pentru ca ulterior comportamentul politic sa fie influentat de cel filosofic. In centrul acestui context politic sta figura lui Wladylsaw Gomulka.
Ascensiunea lui Gomulka
Polonia cunoaste, pana la moartea lui Stalin, un curs asemanator celorlalte state din sfera de influenta sovietica. Cu toate acestea, ar fi eronat sa se creada ca asemanarile merg pana la identificare. Exista numeroase nuante de care e nevoie sa se tina cont. Intre acestea, faptul ca stalinizarea ca proces nu a fost la fel de brutala, puterea a fost ceva mai limitata, iar partidul, dominat de o birocratie vasta si privilegiata (in 1953 avea sensibil mai mult de un milion de membri), a franat tendintele de schimbare (Halecki, p. 346). Dupa moartea lui Stalin, primul semnal al schimbarii a venit de la Malenkov care in august 1953 a initiat politica "noului curs" care tintea spre diminuarea puterii aparatului de securitate, un accent ceva mai mare pus pe bunurile de consum si, in fine, sprijinirea agriculturii. Din exterior, Polonia resimtea, asadar, semnificative presiuni pentru schimbare: instituirea conducerii colective, inlaturarea cultului individului si acceptarea "doctrinei" brevetate la Belgrad in 1949 a "cailor multiple catre socialism". In aceasta privinta, caderea lui Lavrentie Beria, intalnirea bilaterala dintre Hrusciov si Tito din mai 1955 si discursul secret de la al XX-lea congres al Partidului Comunist din Uniunea Sovietica prin care se condamna cultul personalitatii si se arata cu degetul catre victimele acestei politici sunt evenimente semnificative ale schimbarilor de dupa 1953 (ibid., p. 347). Desi schimbari majore in politicile de inspiratie stalinista nu se fac resimtite (industrializarea si colectivizarea raman obiective de baza ale regimului, iar Primatul Poloniei, cardinaul Wyszyinski este arestat in 1953, fapt care sugereaza tensiunea maxima dintre Biserica si Stat), totusi intre 1953 si 1956 se ascute conflictul dintre factiunile reformista si stalinista (dogmatica) din cadrul partidului comunist polonez. Acest conflict devine vizibil in cadrul celei de-a treia plenare a Comitetului Central din ianuarie 1955. Partidul se gaseste divizat in jurul intrebarii cum sa reactioneze fata de cerintele de schimbare. In vreme ce secretariatul general este fieful reformistilor, comitetul central se afla sub controlul conservatorilor, al celor care doresc pastrarea cursului stalinist. Evenimentele violente de la Poznan, cel mai mare sit industrial din Polonia, din martie 1956 au precipitat conflictul dintre cele doua factiuni. In vreme ce stalinistii le priveau ca fiind opera unor forte ostile din Vest, reformistii credeau ca sunt rezultatul greselilor din trecut (ibid., p. 351). Intre timp, pe strazile Budapestei, o capitala nu foarte indepartata de Varsovia, se petrece in octombrie-noiembrie 1956 o violenta revolutie orientata impotriva vechiului curs. Sub influenta unui context care-i era, asadar, favorabil, Gomulka rosteste o serie de discursuri care fac din personalitatea lui centrul sperantelor si, totodata, un instrument de discreditare a stalinsimului in Polonia. Ideile-forta ale liderului comunist erau denuntul politicilor economice urmate din 1949, acuzarea cultului personalitatii, afirmarea necesitatii pentru relatii sovieto-polone conform principiului egalitatii si al indepdendentei (ibid., p. 353). Cu alte cuvinte, Gomulka se pronunta pentru "caile multiple catre socialism", fapt care anterior a stat la baza arestarii sale. Asadar, biografia il recomanda pe acesta drept eroul de care Polonia are nevoie in anii de incertitudine ai blocului sovietic. Ca in cazul oricarui erou, in jurul lui se construieste un adevarat mit: patriot, atasat istoriei nationale, o viata dedicata Poloniei si socialismului, diminuarea presiunii teribile resimtita de populatie in anii stalinismului (Bethell, p. 257).
Semintele prabusirii
Mitul, indeobste cel politic, ascunde un sambure de adevar, dar si o semnificativa deformare a realitatii. Tocmai aceasta imagine aureolata de care, e adevarat pentru foarte scurt timp, se bucura Gomulka trebuie sa provoace cititorul rational sa se intrebe asupra unui lucru esential, de care depinde in buna masura cheia intelegerii intregului fenomen al anilor 60 in Polonia: Gomulka a initiat cursul "liberal", anti-stalinist sau, dimpotriva, poporul polonez? Privita in perspectiva, cronologia evenimentelor arata in mod decisiv ca polonezii au initiat cursul destinderii, iar Gomulka, ajutat de biografie si absenta unei alternative, a fost mai degraba adoptat in miscarea antistalinista. Un argument in sprijinul acestei afirmatii este faptul ca in masura in care "Octombrie 1956" nu a reusit sa umple golul dintre reformisti si conservatori, principala preocupare a lui Gomulka care, ca orice lider comunist este interesat de pastrarea si chiar consolidarea puterii personale, a controlului asupra societatii, a fost aceea de a balansa reformistii si conservatorii, sprijiniti in mod direct de la Kremlin (ibid., p. 258). In acest fel, Gomulka a fost nevoit sa se raporteze nu doar fata de cele doua factiuni importante din politica poloneza, ci si fata de Kremlin. Cat de departe sa mearga pe calea independentei si cat de serios sa fie asumata pozitia de egalitate in discutiile bilaterale dintre Varsovia si Kremlin? Daca anii 1956-1957, perioada investirii in putere, il gasesc pe Gomulka mai degraba independent, 1968 il afla intr-o uimitoare docilitate fata de "fratele de la rasarit". Polonia este principalul sustinator al inabusirii militare a regimului lui Dubcek din Cehoslovacia. Ce explica aceasta mutare semnificativa de accent? Un rol pare sa-l fi jucat conflictul chino-sovietic de la sfarsitul anilor 50. Hrusciov a cautat in Gomulka principalul aliat in acest conflict. Dovada prieteniei crescande sta in vizitele reciproce. Calatoria secretarului general al PCUS din Polonia in 1959 a fost prefatata de doua vizite ale liderului polonez in URSS (1957 si 1958). In ciuda scaderilor numeroase ale regimului lui Gomulka, cea mai mare realizare a sa, potrivit unor autori, este imbuntatirea relatiilor cu URSS care s-a tradus prin integritate teritoriala, neinterventia in chestiunile interne (Halecki, pp. 357-358).
Analistii istoriei comunismului polonez cad de acord asupra impartirii regimului Gomulka in doua secvente: 1957 – 1964, cunoscuta si sub numele de "mica stabilizare" si 1965-1970, o perioada dominata de dificultati, nelinisti si, nu de putine ori, violente. A doua perioada reprezinta, cu alte cuvinte, un moment de scadenta al neajunsurilor celei dintai. Cat il priveste pe Gomulka insusi, ca lider politic, delimitarea se face in jurul anului 1968 care este privit drept "Waterloo-ul istoric" al sau (Bethell, p. 257).
Vorbind despre cauzele indepartate ale evenimentelor din Martie 1968, acestea sunt continute in ceea a a fost numit "mica stabilizare". Dupa scurta luna de miere, incepand cu 1957 Gomulka se departeaza treptat de prilejul care a facut posibila ascensiunea sa in varful puterii. La aceasta instrainare de spiritul lui "Octombrie polonez" se adauga manifestarea stilului autoritar de a conduce si, bineinteles, problemele sociale si economice crescande din deceniul sapte (Bielasiak, p. 83). Ca fiu adoptiv al sperantelor din 1956, straduinta secretarului general al partidului comunist polonez, cel putin in prima etapa, a fost aceea de a incuraja participarea diferitelor grupuri sociale in politica. In felul acesta, partidul se gaseste tot mai clar in pozitie de conflict cu diferite forte sociale. "Mica stabilizare" incepe in clipa in care Gomulka isi da seama ca pentru a ramane la putere, misiunea sa va fi de a pastra un echilibru nu doar intre factiunile din interiorul partidului, ci si intre partid si vocile societatii. Prima dovada ca reformismul sau nu merge prea departe vine din faptul ca traseaza o linie de demarcatie ferma intre actiunea politica si cea sociala, iar societatea o readuce sub controlul politic. Doua consecinte importante ar fi de mentionat. Prima, intarirea unui stil personal de a conduce autoritar, chiar dogmatic, fapt care nu l-a impiedicat sa se sprijine pe un numar foarte redus de oameni, devotati. In al doilea rand, grija pentru stabilitatea factionala l-a facut sa neglijeze problemele economice. Pe scurt, conducerea s-a cautat consolidata nu in functie de succesul unor reforme economice care sa menajeze potentialul exploziv al societatii, ci, mai degraba, dupa considerente de natura politica (ibid., p. 84). In termenii politologiei, regimul lui Gomulka, cel putin in "mica stabilizare" se caracterizeaza prin discrepanta dintre adoptarea programelor de reforma si aplicarea lor. Asadar, problema a fost de eficacitate (efficacy) si nu atat de eficienta (effectiveness) (ibid., p. 85).
Presiunile pentru schimbare provin, asadar, din trei surse pe care "mica stabilizare" le-a hranit: stagnarea economica, decaderea sociala si inertia politica. Aceste schimbari nu pot avea loc decat in masura in care politicul este restructurat. Dupa cum a fost spus si mai inainte, actorii schimbarii se grupeaza in doua categorii: elita politica si mediul academic (ibid., p. 86). Daca acestia se raporteaza in mod comun la nevoia de schimbare, mobilul si ratiunea schimbarii difera, ceea ce nu doar ca multiplica, dar si complica situatia existenta. Anii de dupa mica stabilizare (1965-1970) reprezinta o perioada conflictiva a viziunilor si sensurilor schimbarii.
Actorii schimbarii: asemanari si deosebiri
Fata de scopul propus, o parte din elita politica care nu se afla in imediata vecinatate a exercitiului puterii (in special anturajul personal al lui Wladyslaw Gomulka) se gasea de aceeasi parte: sistemul trebuie modificat. In ce fel trebuie facuta schimbarea? Care sunt motivatiile acesteia? Acestea ar fi doua din intrebarile care au fisurat aparenta unitate a acestei parti din elita. Mai mult, portretul identitar al acestor grupari se complica prin alti factori precum dezacorduri asupra politicilor economice si sociale, conflicte dintre factiunile din partid, etc (ibid., p. 87). Cu toate acestea, cele mai proeminente factiuni sunt cele pentru care solutiile sunt de natura politica si cele pentru care solutiile vin din sfera economica (pragmaticii tehnocrati). Prima categorie trebuie impartita la randul ei intre gruparea partizanilor si cea a revizionistilor. Desi amandoua cauta in zona politica dezlegarea la dificultatile cotidiene, partizanii si revizionistii nu trebuie confundati, nici in ceea ce priveste metoda si nici finalitatea activitatilor lor. In masura in care Martie 1968 se explica prin actiunea partizanilor, deconstruirea ideologiei comunismului inceputa in acelasi an este opera revizionistilor. De asemenea, daca partizanii reprezinta un fenomen specific conditiilor politice si istorice ale Poloniei (aspect care va fi dezvoltat mai jos), revizionistii sunt un produs regional, hraniti de ideile formate in spatiul teritorial al Poloniei, Cehoslovaciei si Ungariei.
Revizionistii discuta reformarea sistemului comunist prin apel la reforma politica in care cel mai important lucru este libertatea de expresie. In numele ideologiei (e vorba de reintoarcerea la comunismul parintilor fondatori, Marx si Engels, nedeformat de interpretarea stalinista), acestia incearca modificarea fundamentelor sistemului comunist. Spre deosebire de revizionisti, identitatea partizanilor vine din raportarea la ambitii politice de cucerire a puterii, valorizarea legaturilor personale si mai putin din ideologie. Sustin partidul a carui putere vine din mobilizarea activa a populatiei, o populatie pe care acestia o privesc in pragul alienarii, al instrainarii de partid, gratie "politicii" dusa de gruparea din jurul secretarului general, Gomulka. Ca atare, partizanii pronunta un discurs cu accente nationaliste, antisemite si antiintelectuale (ibid., p. 88). Trebuie subliniat ca nu este, deci, un paradox faptul ca desi revizionistii se revendica de la ideologie, actiunea (inclusiva!) acestora va conduce la dezideologizarea sistemului comunist (in Polonia, dar si in alte state cu conditii asemanatoare, mai putin Romania), pe cata vreme partizanii desi nu se legitimeaza plecand de la ideologie, succesul acestora ar fi putut probabil intari ideologia. Cum demersurile partizanilor au esuat in 1968, aceasta afirmatie este o speculatie pe care insa oricine este incurajat sa o faca daca trateaza in mod comparativ cazurile romanesc si polonez de la sfarsitul anilor 60.
In fine, o apreciere asupra diferentelor dintre partizani si tehnocrati. A fost deja spus ca solutia partizana insemna autonomia nationala si mobilizarea politica a societatii sub flamura partidului. Viziunea acestora asupra partidului nu este leninista, in care acesta este o organizatie a revolutionarilor de profesie, disciplinati, devotati si gata sa treaca "prin foc si sabie" pentru cauza socialismului. Mai degraba, partizanii vad in partid o organizatie de masa care trebuie sa cuprinda cea mai mare parte a populatiei. Gruparea tehnocratilor din randurile partidului, condusa de E. Gierek, cel care avea sa-i succeada lui Gomulka la sefia partidului in decembrie 1970, vede ca solutie reforma economica, iar drept cauza a situatiei grele, stagnarea economica (ibid., p. 89). Cum tehnocratii vor juca un rol important abia dupa 1970, anii 60 au in centru partizanii si intelectualii revizionisti, grupurile relevante pentru intelegerea acestei perioade convulsionate, dar de mare interes in drumul catre libertate al Europei centrale si de Est.
Bibliografie
– Oscar HALECKI, A History of Poland. Routledge & Kegan Paul, London, 1978.
– Nicholas BETHELL, Gomulka: His Poland and his Communism, Longmans, London, 1969.
– Jack BIELASIAK, Social Confrontation to contrieved Crisis: March 1968 in Poland in "East European Quarterly, XXII, No. 1, March 1988.
