Se implinesc anul acesta 12 ani de la plecarea lui Petru Cretia. Avea 70 de ani. Eram atunci in 1997, primul an al guvernarii CDR si inca nu stiam ce deceptionati vom fi la incheierea in 2000 a acelui mandat. Moartea lui Petru Cretia era ca o despartire de cineva drag si puternic.
Ne aducem aminte ca la faimoasele alegeri din Duminica Orbului, din mai 1990, candidase pentru Senat pe o lista de independenti alaturi, daca nu ma insel, de Octavian Paler, parintele Marchis, doctorul Pesamosca. Pe alta lista, tot a indepedentilor, dar pentru Camera, figurau Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Andrei Plesu. Ideea de independent si de intelectual ne ingaduia sa ne facem iluzii, dar evident totul s-a naruit intr-o tara gregara, in care votul de atunci dat FSN si lui Ion Iliescu a fost catastrofal. Au trecut apoi sapte ani pana cand Petru Cretia a plecat din aceasta lume pestrita si toxica. Pe urma inca 12… Ne aflam in 2009, avand in fata doua dintre studiile sale, Ahile sau despre forma absoluta a prieteniei si Ariel sau despre forma pura a libertatii, ambele restituite noua prin grija editurii Humanitas cu prefata prietenului sau, Gabriel Liiceanu.
Am spus despre Petru Cretia chiar in titlu ca este carturarul cu har, adica are gratie, in sensul lui grace, deci ceva daruit, care vine ca dintr-o alta dimensiune. Formula aceasta nu este gratuita, asa cum atatea cuvinte sunt folosite acum, la intampare, si li se depreciaza astfel semnificatia. Vrea sa puna in evidenta un tip special de carturar. Mergand pe linia unei sugestii mai vechi, pe care nu stiu unde am citit-o, potrivit careia in istoria umanitatii intalnim doua tipuri dominante, cel ahileic si cel odiseic, aplic aceasta in lumea culturii si le adaug un al treilea, tipul arielic.
Cine sunt ahileicii? Sunt carturarii giganti, de factura lui Hasdeu, Iorga, Mircea Eliade. Sunt acele fiinte care acumuleaza si-si domina timpul cu forta caderii unei cascade. De asemenea influenta lor depaseste epoca in care au trait si reprezinta adevarate linii de forta peste timp. Ei intra intr-un fel de panteon pe care urmasii il venereaza, dar deseori il falsifica. Cine sunt odiseicii? Acestia nu impresioneaza prin gigantism si forta, in schimb au vocatia cautarii, adulmeca, tatoneaza, slalomeaza, sunt acei oameni de cultura care stiu sa se piarda si sa se regasesca intr-un labirint al ideilor, analizand, disociind, investigand. Opera lor e o suma de traforari in marele trunchi al culturii. In aceasta categorie i-as include bunaoara pe Culianu si Patapievici. si in sfarsit vine al treilea tip care nu se inspira din forta lui Ahile, nici din perseverenta lui Odiseu, ci are gratia lui Ariel, spiridusul shakespearean din Furtuna, acel duh imponderabil care navigheaza cu o usurinta suprema si care-si slujeste devotat stapanul. In aceasta categorie l-as include, dupa modesta mea parere, pe Petru Cretia, desi autorii emblematici sunt Plesu si Paleologu. Arielicii nu sunt atat oameni ai ideilor cat ai nuantelor. Ei nici nu domina, nici nu cauta, nu asuda si nu vaneaza, sunt trasi de har, acea gratie prin mijlocirea careia ajung in posesia unor adevaruri inefabile. Norii, Oglinzile, Poezia sunt cartile lui Petru Cretia, fata de care senzatia cititorului este aceea a inspirarii unor miresme. Olfactivul este principalul simt solicitat. Cartile lasa dara unui parfum pe care o urmarim indelung uitand uneori care ii este sursa.
Pare ciudat totusi sa spui asemenea lucruri despre un autor ca Petru Cretia, om toba de carte, ale carui eseuri nu sunt simple notatii impresioniste, ci studii temeinice, plecand de la lecturi aprofundate facute in original. Cele doua conferinte din cartea de fata nu sunt scrise catusi de putin din varful penitei, ci dovedesc strabatere pe alocuri greoaie, ca a unui plugar care ara adanc brazda, si nu culege doar polenul florilor. Cu toate acestea, senzatia nu este aceea ca am asista la desfasurarea unei munci titanice, dimpotriva ne uimeste lejeritatea. De la un punct incolo autorul nu mai scrie, ci caligrafiaza. Mai intai a citit si a studiat, apoi a scris, iar la sfarsit, exact ceea ce si trebuie sa primeasca receptorul, a caligrafiat. Caligrafia inseamna mai mult decat formularea unui mesaj notional. Caligrafia este pictura, dincolo de sens. Petru Cretia stia sa urce in patria suprasensului, acolo unde sunt de gasit marii autori pe care el ii frecventa asiduu si care la sfarsitul operei lor nu lasa impresia ca ne-au spus neaparat ceva, ci doar ca au schitat un arabesc mai degraba pe intelesul ingerilor decat al oamenilor.
Furtuna lui Shakespeare este piesa de teatru care a servit cel mai bine scopurilor lui Petru Cretia. Citim: "Dincolo de visul lui de a fi o mica fiinta care zboara din floare in floare, doarme in calicii si zboara calarind pe liliecii noptii, se poate intrezari un Ariel in care libertatea fara tarm si bucuria fara tarm ia forma, insasi Forma etern neostenita, a copilariei cosmice. Acolo unde este si va fi mereu, Ariel e, liber si fericit, copilul lumii. In adancul puterii vantului noptii unde doarme zambind copilul lumii, unde doarme usor, despovarat de lume, copilul lumii, chipuri se schimba, venind si trecand, chipuri se inchina copilului lumii, fructe se zbat in adancul puterii vantului noptii… acestea sunt niste versuri fara autor sau autorul este chiar Marele Anonim ca sa folosesc un termen ultrabanalizat, dar deloc depasit. si in Ahile… intalnim pagini superbe, care ne propun un Petru Cretia metafizician, fascinat de sublima indistinctiune a mortii, cand toate vor tacea si se vor odihni. Un savant cu gratia unui copil… Probabil, cand s-a urcat in luntrea lui Charon, nu i-a dat aceluia averea eruditiei sale, ci banutul saracului. Era in acea clipa mai bogat decat toti bogatii lumii. si nu mai privea in urma unde aveau loc penibilele razboaie ale dezamagirilor noastre.