La 3 octombrie 1950, in plin razboi rece, la bordul cargoului Villa Franca sub pavilion Panama, ancorat la Constanta, cetateanul elen Xenofon Kyriacou, comandantul navei, si oficialii romani Mihail Nicolae, directorul general al Administratiei Porturilor si Comunicatiilor pe Apa – PCA din Ministerul Comunicatiilor, Ionescu Raducanu, directorul Regionalei Constanta a PCA, si inspectorul de navigatie Teodoru Spiru, directorul Portului Constanta, redacteaza si semneaza procesul-verbal de "vizitare" – de fapt inspectie – a vasului: "corp, caldari si masini".
Operatiunea era urmarea ofertei de vanzare a cargobotului catre statul roman, facuta de Xenofon Kyriacou care cumuleaza calitatea de comandant cu cea de director al firmei Compania Maritima "Africana" – Panama, armatorul (proprietarul) navei. Insasi prezenta numarului unu din ierarhia PCA scoate in evidenta importanta tranzactiei pentru guvernul R.P.R. Asa cum se va vedea, nu din motive comerciale. De altfel regulile de baza ale contractelor de vanzare-cumparare sunt ocolite: "D. Comandant Xenofon Kyriacou pune la dispozitia Administratiei de Stat PCA (…) vasul Villa Franca cu drept de imediata exploatare urmand ca perfectarea contractuala (subl.ns.) a conditiilor respective sa se faca la o data apropiata ce se va fixa de comun acord". Deci livrare pe loc! In absenta oricarei referiri la pret, putem doar sa facem presupuneri. Logic, fiindca nimeni nu cumpara pielea ursului din padure e de crezut, din capul locului, ca grecul cu prenume ilustru avusese, anterior vizitei oficialilor, convorbiri cu alti oficiali romani care il vor fi asigurat ca nu ramane in pierdere, ca banul e ban, iar hartiile – simple formalitati. Misterul este ingrosat de nota-raport nr. 86/9 oct. 1950 inaintata catre Directiunea Marinei Comerciale – Cabinet – document pe care expeditorul, Spiru Teodoru, adauga, scris de mana, "Confidential Personal" in care scrie ca "Procesul-verbal a fost incheiat la cererea Tov. inginer Mihail, Director general al Administratiei de Stat PCA Bucuresti, cu Comandantul vasului si Directorul Regionalei PCA Constanta, Ionescu Raducanu, in asistenta Subsemnatului, conform ordinelor superioare pe cae le-au avut in acest sens (subl.ns.). Mentionam ca Comandantul vasului intentioneaza a vinde vasul R.P.R." Ultima propozitie arunca o lumina cu totul particulara asupra a ceea ce, in termeni normali, se cheama "tranzactie comerciala". "Acest act a fost incheiat la bord in mod conspirativ" (subl.ns.).
"Un oras devenit colonie sovietica"
Villa Franca a aruncat ancora la Constanta la 16 septembrie 1950, venind, iin balast, de la Odessa. Sosea intr-un oras aflat practic sub ocupatie ruseasca, aproape la fel de important in ochii Comandamentului Sovietic, ca si Capitala. Constantenii nu puteau uita cumplitele scene din ianuarie 1945 cand rusii, in urma unei razii de mari proportii, in care NKVD-ul era maestru, arestasera si bagasera intr-un lagar de concentrare ad-hoc din centrul orasului si expediasera, catre Donbass si alte locuri ale mortii, mii de cetateni romani de etnie germana. Teroare, comunism – practic acelasi lucru! – transformarea Dobrogei intr-un taram al Gulagului, insirat pe firul faraonicei constructii a Canalului Dunare-Mare Neagra, conceputa ca "mormantul burgheziei romane", lipsuri de tot felul, exacerbare a cultului lui Stalin, ofensiva a indoctrinarii comuniste si a rusificarii – iata lumea la tarmul careia soseste vaporul "panamez". Un tablou infiorator al acelor vremuri a fost schitat de renumitul teatrolog Georgeta Martoiu: "Constanta nu mai era frumosul oras frematator, reconstruit cu gust pentru modernitate in primele decenii ale secolului… Cu mai mult de zece consulate, cu banci impunatoare, cu agentii de shiping, viata portuara intensa si comert infloritor; cu sase licee romanesti si invatamant elementar in limbile greaca, armeana si turca (…) Nu erau doar sechelele razboiului; pe-acelea le-a resimtit intreaga lume. Constanta insa – mai mult decat alte orase ale tarii – traia o situatie neverosimila si revoltatoare: un oras care peste noapte – o noapte neagra a istoriei lui – si-a dublat populatia, devenind un fel de colonie sovietica. Vreau sa spun ca, in plina pace, cei 50-60.000 de locuitori ai sai s-au trezit obligati (cu amenintari!) sa adaposteasca, sa hraneasca, sa tolereze, sa suporte, cam tot pe atatia rusi (ostasi sovietici ce-si ziceau «eliberatori»). In spatiul imputinat de bombardamente, aceste adevarate omizi nesatioase si-au organizat locuinte, magazine, cantine, restaurante, scoli generale, licee, cinematografe, teatru (Fantasio) si o impunatoare Casa a ofiterilor, instalata in localul Liceului «Mircea cel Batran», cu drept exclusiv de folosinta a parcului in care se afla, inconjurat ad-hoc cu un gard inalt de scanduri, peste care nu se putea vedea nimic.
Era ca si cum orasul nostru tragea sa moara sufocat – in timp de pace! – de cizma insolentului ostas sovietic, care, multiplicat, parca, la stanta, pana la cateva zeci de mii, jefuia, viola, omora, in plina zi, in plina strada, fara a putea fi reclamat cuiva, fara a fi pedepsit de cineva. Rasunau impuscaturi razlete, si ziua si noaptea, in toate partile orasului si ne gandeam ingroziti ca fiecare dintre ele putea insemna suprimarea unei vieti. Una dintre cele mai triste amintiri de adolescent crescut de parinti in cultul luminilor invataturii este ziua in care, pe strada Stalin (fosta Carol, devenita Tomis) s-au insirat in monom, ca un miriapod urias, elevii liceului «Mircea», carand cu spinarile spre Liceul de fete «Ana Ipatescu» (fost «Domnita Ileana», devenit«Eminescu») pupitre, dulapuri, borcane cu animale, plante sau substante chimice, aparate din splendidele laboratoare ale liceului (care ma indoiesc ca s-au mai refacut vreodata la aceeasi valoare). Au avut la dispozitie doar cateva ore pentru a se evacua si au salvat ceea ce s-a putut… Ce s-a intamplat cu restul averii lor n-am aflat nicicand! Dar, de mai bine de 50 de ani, pe ecranul mintii mele, marsul acela nu s-a oprit niciodata. Ca intr-un alt «pohod na Sibir», un lant de oameni frumosi si tineri, aluneca spre nicaieri, izgoniti din citadela lor de lumina (…) Purtam fiecare pe buletinul de identitate o stampila lunguiata… Pe ea scria «locuitor al zonei de frontiera» si cine nu o avea nu reusea sa treaca de Medgidia, venind spre Constanta… Sau prezenta in locul ei o adeverinta de «acces in zona de frontiera», adeverinta ce se obtinea cu foarte mare greutate, nu stia nimeni de unde. Eram pur si simplu izolati de restul tarii si fiecare eveniment major al vietii noastre – nunta, moarte – se consuma fara participarea rudelor. Traiam ca pe o frontiera, dar parca in plin razboi. Trecusera ani buni de cand acesta se sfarsise, insa daca pe inserat te-apropiai de malul marii, pentru o plimbare atat de draga constantenilor, erai somat cu arma si cu vorbe rusesti!" (…) Spun asta, strangandu-mi-se inima, fiindca prea multe mii, poate zeci de mii de romani au fost impuscati pentru a fi jefuiti de ceasuri, obiecte ce exercitau asupra "celui mai viteaz ostas din lume" fascinatia margelusei albastre asupra unui membru de trib african, inainte de intalnirea lui cu civilizatia… "Davai ceas" si "strileai" erau singurele cuvinte adresate de acesti tribali localnicilor…" (cf. Georgeta Martoiu – Anaid Tavitian, Thalia Ex Ponto, ed Muntenia&Leda, Constanta, 2001, pp. 34-37).
Romania – tara de refugiu pentru comunistii greci
In anul premergator sosirii navei Villa Franca la Constanta se incheiase, in Grecia, un razboi civil devastator care durase nu mai putin de trei ani (1946-1949). Nu vom intra aici in detalii (un documentar amplu va fi consacrat in curand confruntarii, pe viata si pe moarte, dintre fortele democratiei si fanaticii comunismului in societatea elena, cu implicatii care ii intereseaza si pe romani in tara carora s-au refugiat nu putini membri ai fortelor "revolutionare"). Bilantul a fost dezastruos. Dinspre partea comunistilor, au fost inregistrati 36.839 de morti gasiti pe locurile luptelor (dar numarul total trebuie sa se fi ridicat la 50.000, estimeaza Evan Averoff-Tossizza, fost ministru de Externe al Greciei, in "Le Feu et la Hache – Historie des guerres de l’aprés guerre", Ed. De Breteuil, Paris, 1973, lucrare din care am extras datele), 20.128 prizonieri si 21.258 dezertori. Din partea nationalistilor, pierderile au fost: 4123 civili executati, 165 preoti executati, 931 civili morti in urma exploziilor de mine, 1579 jandarmi ucisi, alti 2329 jandarmi raniti, 12777 militari ai Aviatiei Nationale, de toate gradele – ucisi, alti 37.732 raniti. Comunistii au distrus 330 de poduri de cale ferata si 476 de poduri rutiere. In 1950 si 1951, Ministerul elen al Coordonarii Economice a calculat ca numai bunurile distruse in timpul operatiunilor militare au costat 250 de milioane de dolari; adaugandu-se pagubele pricinuite imobilelor – cca 100.000 –, intretinerea refugiatilor din calea bandelor comuniste, orele de munca pierdute, costul razboiului de gherila depaseste un miliard de dolari – valoarea din 1948! Aceasta cifra capata intreaga semnificatie daca ne gandim ca tara fusese pustiita intre 1940-1944 (invazia italiana si cea germana – n.n.) iar venitul national pe cap de locuitor de-abia depasea 100 de dolari/an; asta inseamna ca noile capitaluri de care depindeau reconstructia si progresul tarii se creau foarte dificil si foarte incet. In aceste conditii, cifra amintita era enorma. Mai exista o pierdere, de alt gen dar foarte importanta: din cauza razboiului civil, Grecia a fost singura tara din Lumea Libera care nu a beneficiat de Planul Marshall, datorita caruia Europa a fost reconstruita in cativa ani. Intr-adevar, cu exceptia catorva studii de planificare, foarte utile mai tarziu, toate creditele acordate Greciei in cadrul Planului Marshall au fost folosite pentru ca poporul grec sa poata trai si sa recladeasca vreo cateva ruine. Pentru o tara subdezvoltata, insemna sa pierzi o ocazie unica (op.cit., pp. 292, 293). A trebuit sa mai treaca un deceniu pana cand Grecia a ajuns sa aiba relatii bune cu Romania comunista. In momentul sosirii motonavei Villa Franca la Constanta, insa, cele doua state tin de blocuri politico-ideologice aflate in stare de adversitate, in cadrul Razboiului Rece. Dupa infrangerea finala (28 august 1949) din muntii Grammos, "un nou val de emigranti greci se refugiaza in Romania. Intre ei, numerosi luptatori din Armata Democratica Greaca si familiile lor. Se organizeaza filiale ale Asociatiei Emigrantilor Politici din Grecia. Din cei 200.000 de emigranti politici greci din tarile socialiste, in Romania s-au adapostit in total (copii, mame, partizani) circa 12.000 de persoane. Romania a primit cel mai mare numar de copii" (cf. Paula Scalcau, Elenismul in Romania, ed. Omonia, Buc., 2006, p. 186). Vom vedea ca si echipajul de pe Villa Franca este interesat de disponibilitatea tarii noastre de a primi refugiati eleni. Desigur, comunisti. Multi dintre acei copii au fost luati cu japca din sanul familiilor lor in scopul indoctrinarii comuniste.
Kyriacou "impartasea in totul Regimul Democrat-Popular din Romania"
Sa revenim, insa, la neobisnuitul destin al cargoului comandat de Xenofon Kyriacou. Fusese construit in 1906 in Germania, in santierele G. Seebeck A.G. din Bremerhaven. Avea urmatoarele caracteristici tehnice: 80.30 m lungime, 11.43 m largime, 7.57 m inaltime; tonajul net (tone registru) – 1250.08; tonajul brut/ 2035.30. Era dotat cu o masina cu tripla expansiune de 1100 HP si doua caldari tip G. Seebeck A.G. cu carbuni. Capacitatea maxima de incarcare cu combustibil era de 540 tone, cu care se putea deplasa timp de 34 de zile la o viteza de 9 mile marine. Villa Franca era al patrulea nume al vaporului; dintr-un certificat emis de Consulatul General al Republicii Panama la Genova, semnat de consulul general Demostenes Vega Méndez la 7 iulie 1950, aflam ca primul nume, cel de la iesirea din santierul german, fusese Exposende, urmat de Arkadia. (Din cateva documente reiese ca s-a numit si Viana). Circumstantele schimbarii numelui nu reies din niciunul dintre actele in posesia carora suntem.
La 27 octombrie 1950, Teodoru Spiru, directorul portului Constanta, se adreseaza, cu mentiunea "Confidential. Personal", directorului Marinei Comerciale de la care primise dispozitia de a-l informa permanent in legatura cu Cargo-ul Villa Franca. Dupa repetarea caracteristicilor tehnice, expeditorul scrie: "Corpul vasului este in stare de exploatare; in ultimul timp a facut un voiaj incarcat cu pluta de la Lisabona la Odessa (subl.ns.)". Asadar ultimul port de acostare inainte de Constanta fusese Odessa, pe teritoriul Uniunii Sovietice. Este o informatie extrem de interesanta asupra careia vom reveni. De acelasi calibru sunt si alte informatii, anume ca, la bordul navei s-a aflat si familia comandantului Kyriacou, alcatuita din sotie, Athina Kyriacou, doi copii minori, plus un cumnat: "Actualmente – arata Spiru Teodoru – (acestia) se gasesc la Bucuresti unde le-au fost asigurate conditii favorabile de existenta". La comanda a ramas Elefterios Bikos, ofiter I, vasul fiind dat, pentru aprovizionare, in grija Agentiei de Navigatie "Sovromtransport". Pe rolul de echipaj (lista cu nume si functii) pe care expeditorul o anexeaza raportului, care este, de fapt, cea din 16 septembrie, de la acostare, si apar 27 de nume ale unor persoane de nationalitati diferite.
Ceea ce urmeaza este atat de important incat vom cita integral restul documentului:
"Din informatiile ce detinem, Comandantul vasului Xenofon Kyriacou a fost de vreo doua-trei ori la Bucuresti insotit de un responsabil politic din Bucuresti unde probabil se duc tratative referitoare la solutionarea ofertei depusa la Administratia de Stat PCA Bucuresti pentru vanzarea vasului, Republicei Populare Romane" (subl.ns.) In baza ofertei s-a incheiat la bord, la data de 3 octombrie 1950, un proces verbal impreuna cu Comandantul Xenofon Kyriacou, Tov. inginer Mihail C. Nicolae, director general al Administratiei de Stat PCA, Tov. Ionescu Raducanu, director regional PCA Constanta si subsemnatul. De asemeni din cele discutate la bordul vasului rezulta ca, Comandantul vasului «Villa Franca» este un democrat convins care impartasind in totul «Regimul nostru de Democratie Populara» doreste sa ne puna la dispozitie vasul cu intreg inventarul in starea in care se gaseste pentru imediata exploatare" (subl.n.s). Traducand: un "democrat" – a se citi un comunist-grec, impartasind (sic) regimul democrat-popular (a se citi comunist) – din Romania pune vasul la dispozitia adeptilor aceluiasi crez politic. Contra cost, fireste! Ce-ar mai fi de comentat? Nu toti cei de pe Villa Franca "impartasesc", insa, regimul din RPR: "In prezent starea de spirit a marinarilor la bordul vasului este agitata prin faptul ca o parte din echipaj – cei de cetatenie elena – doresc sa ramana mai departe pe vas, iar ceilalti marinari in numar de 14 mentionati in lista anexata alaturat, de nationalitati diferite, spaniola, portugheza si italiana, doresc sa se repatrieze in porturile de unde au fost ambarcati cerand sa li se achite drepturile banesti ce decurg din prevederile contractelor de inrolare". Cei 14 care n-au vrut sa ramana in raiul socialist urma a fi cazati in doua camere de rezerva ale PCA Constanta, unde aveau sa primeasca "hrana si toate cele necesare pana la repatrierea in porturile de ambarcare"; in acest sens s-au facut demersuri dar "nu s-au primit dispozitiuni de la organele competente" astfel incat cei in cauza vor ramane mai departe la bord. Cu o exceptie: in ajunul expedierii raportului, deci la 26 octombrie, orele 21.30 "marinarul Maggenta Giacomo de nationalitate italiana, nascut la Napoli in 1913, a fost transferat cu avizul organelor competente de pe vasul Villa Franca pe vasul Titania sub pavilion italian cu care a plecat in Italia, tara sa de origine". Fireste ca Giacomo Maggenta a fost debarcat de pe Villa Franca dupa ce s-a cerut "avizul organelor competente"! Interesanta si elocventa reticenta sefului portului de a le spune pe nume "organelor": securitatea! (Pentru neinitiati – PCTF, initialele de la Punct de Control al Trecerii Frontierei, nimic altceva decat un compartiment al securitatii care apare in corespondenta privind debarcarea si ambarcarea personalului navigant). Ultima fraza din raportul lui Teodoru Spiru este urmatoarea: "Anexam contul cu drepturi banesti ce au de primit cei 14 marinari care trebuie sa fie repatriati". Cum Maggenta facea parte din cei 14, inseamna ca italianul a fugit mancand pamantul, lipsindu-se si de drepturile cuvenite, numai sa se vada scapat mai degraba din taramul idealurilor lui Xenofon Kyriacou…
Grecii de pe Villa Franca erau: Xenofon Kyriacou, Elefterios Bikos – ofiter I, Miltiadis Kyriacou – ofiter II, Constantinos Stefanatos, Serafim Kotsoyanis – sef mecanic, cumnatul comandantului, Konstantios Stefosis, Panagis Alexandratos, Panagiotis Skevofilax, Panayoti Francos, Constantinos Coliodedes, navigatori carora li se adauga sotia comandantului, Athina Kyriacou si copiii, Minas si Zoe. Ceilalti erau: portughezi – Angelo Nascimento Fonseca, Artur Paes Espanha, Germano Augusto Do Nascimento Serraiha; spanioli: Cecilio Dominguez Caamano, Jesus Villanueva Senor, Manuel Del Rio, Manuel Alverra Martinez, Andre Sevilla Daval; un italian (Maggenta), un egiptean – Zidah Ismail Ibrahim si doi djibutieni T. Said si A. Quahed. De circumstanta, nevasta comandantului fusese inscrisa pe rol ca stewardesa; insa cu greu ar fi putut fi considerati marinari baietelul Minas, nascut in 1942 si Zoe, fetita in varsta de 4 ani. Cu toate astea, comandantul scrie, inainte de a semna, "No passengers". In mod ciudat, pe lista celor care solicitau repatrierea apare o nepotrivire fata de rolul de echipaj remis de Kyriacou autoritatilor portuare romane. Astfel fochistul Tabet Said este inscris ca francez nu ca djibutain, ca si Abdul Quahed. In absenta lui Xenofon Kyriacou, plecat cu "politicul" de la Bucuresti la negocieri, documentul a fost semnat de E. Bikos si trimis lui Teodoru Spiru. Insa inainte de a-si informa superiorul, directorul portului trimite, la 22 octombrie, catre PCTF Constanta-Port, adresa nr. 5429 (inceputa ceremonis, cu formula "Avem onoarea a va inainta…") cu persoanele ce urmau a fi cazate in cladirea Regionalei PCA pana la gasirea mijloacelor de repatriere. Expeditorul incheiase, rugand adresantul "sa binevoiasca a lua legatura cu forurile Dvs. superioare pentru a permite debarcarea si cazarea strainilor in oras". La 29 octombrie, orele 10.30, "persoanele" fusesera duse la locuinta lor temporara, din incinta fostei Burse de Cereale, pe atunci cladirea Regionalei PCA, hrana urmand a le fi trimisa acolo de la bucataria navei. Ca si raportul precedent, cu nr. 89 din 27 octombrie, si documentul prin care directorul Marinei Comerciale este informat ca "persoanele" au parasit nava, document ce poarta nr. 90, contine de asemenea si mentiunea "Confidential. Personal."
De la "Villa Franca" la "Octombrie Rosu" si de la "Confidential" la "Secret"
La 15 decembrie, Capitania portului Constanta primeste de la serviciul juridic al Directiei Generale PCA o nota prin care este informata ca ei, Capitaniei, i-a fost solicitata inmatricularea vasului Villa Franca pe numele de "Octombrie Rosu", "anexand titlul de proprietate". Adica actul care atesta calitatea Statului Roman de proprietar al navei. Ceea ce inseamna ca tratativele lui Kyriacou cu oficialii romani fusesera incununate de succes. Cu ce suma va fi fost cumparat vaporul? Secret! Tot "secret" este caracterul adresei PCA catre Capitanie, atentionata sa urgenteze redactarea documentelor necesare emiterii "cuvenitului certificat de nationalitate". La trei luni de la acostare, Villa Franca primeste al cincilea nume de botez, de data aceasta pur comunist. Lucrurile capata un ritm accelerat: se perfecteaza actele de transcriere a vasului pe noul nume, sub paviolion RPR (18 decembrie 1950), iar la 20 ianuarie 1951, odata cu actele necesare calatoriilor in apele internationale, Capitaniei i se face cunoscut faptul ca Octombrie Rosu "urmeaza a fi predat de PCA catre Ministerul Industriei Alimentare (…). Pavilionul roman se va arbora pe vas indata ce acesta va fi luat in primire de catre Ministerul Industriei Alimentare si in nici un caz anterior" (subl.ns.). De ce? Raspunsul trebuie cautat in binecunoscuta secretomanie comunista – dar si in circumstantele speciale in care Octombrie Rosu a intrat in patrimoniul statului roman. (Printre documente se afla o lista cu actele care trebuie prezentate de Administratia de Stat a Porturilor si Comunicatiilor pe Apa P.C.A. pentru romanizarea vasului; intre acestea "titlul de proprietate – actul de vanzare-cumparare incheiat inaintea Consulului care reprezinta interesele Statului Panamez"; daca va fi existand asemenea document, o copie a lui ar trebui sa se afle in arhiva Ministerului de Externe; printre hartiile pe care am reusit sa le procuram nu exista nici una in sensul mentionat).
…La 30 ianuarie 1951, "romanizatul" steam-ship Octombrie Rosu pune cap-compas spre Braila, in prima lui misiune in cadrul MIA (Sectorul Industriei Piscicole, Intreprinderea Piscicola de Stat "Marea" Constanta, Flota ambarcatiunilor de larg). Avea la bord un echipaj format din 28 de navigatori dintre care 9 de nationalitate elena plus 7 delegati ai noului armator. Comandant fusese numit "Tov. Comandant de cursa lunga Cocias Vintila". Pe rol, la nr. 2 apare, cu aceeasi functie, Xenofon "Kiriacu". Cum pe o nava nu pot exista doi comandanti e clar ca era vorba de o situatie provizorie, din motive de curtoazie fata de grec… Ceilalti greci sunt: E. Bicos, Miltiades "Kiriacu", Serafis "Cotoghianis", Constantinis Stefanis, Constantinos Stefanatos, Panaiotis Frangos, "Paraschivide Ctin" (care nu apare in rolul de echipaj de pe Villa Franca!), Panaiotis Skerofilas, Constantinos Kaleadedos. Se vede ca lista este scrisa de un roman, nefamiliarizat cu numele elene… Documentul este vizat de lt.maj. Munteanu Ioan pentru PCTF.
Penultima metamorfoza
La 16 aprilie 1951, Vasile Margarit, capitanul portului Braila, impreuna cu expertii Vladimir Ianiev, Jean White si Amet Aca Iomer, fac, la cererea GPS "Rasaritul" din Sulina, expertizarea navei, constatand, in primul rand, ca Octombrie Rosu fusese amenajat in santierul Naval din Braila ca vas mama pentru flota de pescuit, instalandu-se o cherhana, o fabrica de conserve si camere frigorifere. Totul e bine, zic expertii, vasul e bun, doar ca trebuie scos pe cala pentreu raschetat si vopsit, si pe dinafara, si pe dinauntru. Momentul e prielnic si pentru inlocuirea elicii, cea veche avand varfurile paletelor rupte. Musai sa se etanseze gurile de magazii, iar "iublourile" de sub linia puntii sa fie inlocuite cu altele, din aluminiu. Dar, mai ales, trebuia adus la strictul necesar numarul insuficient al mijloacelor de salvare, "avand in vedere ca acest vas va avea la bord in afara de echipajul propriu zis inca circa 150 pescari si muncitori industriali", astfel incat, pana la 1 iunie 1951, sa se aduca la bord 200 centuri de salvare, 20 colaci de salvare plus 5 aparate luminoase si cate barci de salvare prevad normele internationale.
Asta cu atat mai mult cu cat in jurul lui manevra o intreaga flota de pescuit compusa din numeroase moto-pescadoare, remorchere, cutere si barci. (Acestea purtau denumiri pescaresti sau proletare: Nisetrul, Morunul, Rechinul, Stavridul, Palamida, Barbunul, Bacalarul, Lufarul, Pasarea furtunii, Aurora, Constantin David, Eftei Romanov, Olga Bancic, Proletarul, Mihai Dumitru, nelipsitul Filimon Sarbu si altele). Incolo, totul era bine…
Cu aceasta, "Octombrie Rosu" intra in legenda. In legenda comunista. E momentul sa ne intrebam – de ce Octombrie Rosu? Romania traieste anii celei mai desantate propagande bolsevizante, iar politrucii, intr-o tara pe grumazul careia apasa scrasnit cizma Armatei Rosii, lipesc epitetul "rosu" chiar si acolo unde se potriveste ca nuca-n perete. In intreprinderi, scoli, in careul navelor, peste tot exista "Coltul rosu", strajuit de portretele lui Stalin si Gheorghiu-Dej (pus mai jos, fireste, decat Genialul). Adevarat stup literar, in efervescenta creatoare, cenaclul constantean "Filimon Sarbu" de pe langa Uniunea Scriitorilor din RPR, scoate pe banda rulanta compozitii glorificand a 33-a aniversare a Marii Revolutii din Octombrie (7 noiembrie 1950) si, mai ales, legendara figura a Tatucului Popoarelor. Organul PCR, "Dobrogea Noua", remarca, in mod deosebit, frumosul poem "Octombrie Rosu", opera a elevei Zamfirita Spanoche, "Scrisoare catre tovarasul Stalin" de Tov. Ligia Cristea precum si "Ganduri pentru Revolutie" de Tov. Volbura Petre. Tot in acei ani, Teatrul Dramatic constantean pune in scena piesa "Torpilorul rosu" de Vladimir Colin. Victor Tulbure isi intitulase "Vioara Rosie" un volum de versuri. Epitetul era la moda si in toponimie (orasul Otelul Rosu) si in botezarea colhozurilor: "Partizanul Rosu", la Negresti si "Otelul Rotu" la Horia – ambele in regiunea Constanta. La Sibiu lucra, in focul intrecerii socialiste, "Tiparul Rosu". Camioanele erau fabricate la uzinele "Steagul Rosu" din orasul Stalin. In flota de pescuit maritim gasim moto-pescadoarele Flamura Rosie si Steaua Rosie… Este posibil ca nasii de (re)botez ai Villei Franca sa fi realizat, in ambianta birourilor unde negociau confidential cu Xenofon Kyriacou ca, data fiind comuniunea de idei a grecului cu partenerii si luna cand aveau loc tratativele, se impunea acel nume simbolic. Cel care avea sa-i confere dimensiuni de legenda fostului cargou devenit "mama" pentru brigazile pescaresti este Petru Dumitriu. Tanar autor de succes, rasfatat al regimului, scriitorul petrece o luna la bord, pentru documentare. Acolo si-a lasat barba, pe care o purta, pare-se, si cand s-a decis sa intoarca spatele raiului comunist. In romanul proletcultist "Pasarea furtunii" (prima editie in 1954), tiparit la Combinatul Poligrafic Casa Scanteii "I.V.Stalin", "Octombrie Rosu" devine "Steaua din Octombrie". Pana la fuga din 1960, cartea, distinsa cu Premiul de Stat, a fost reeditata de patru ori. Pagini uneori extraordinare de descriere a marii si a munciii pescarilor sunt sufocate intr-un cadru dogmatic stalinist care face astazi lectura aproape imposibila. Printre actiunile din roman exista un pasaj interesant in ce priveste paradisul fiscal" care este statul Panama: "Pe vremea aceea, Pricop era ungator la masini pe cargoul Arabella Robertson, al unei societati particulare, care platea un echipaj compus din suedezi, spanioli, maltezi, trei romani, capitanul englez si doi negri; totul sub pavilionul Republicii Panama, caci se pare ca legile Republicii Panama sunt deosebit de lipsite de garantii pentru echipajul salariat, si deosebit de favorabile intereselor patronului, ceea ce face ca multi armatori sa plateasca oricat ca sa poata face sa fluture la catarg pavilionul Panama" (op.cit. editia a treia, 1957, p. 75). In 1957, Octombrie Rosu devine studio cinematografic: avand corpul gri, opera vie neagra, suprastructura alba si un nisetru emblematic figurat pe cos, cargoul este astfel cadrul turnarii filmului "Pasarea Furtunii" (scenariul: Petru Dumitriu; regia: Dinu Negreanu; in distributie: Mircea Albulescu, Marcel Anghelescu, stefan Ciubotarasu, etc.). Octombrie Rosu isi juca, de fapt, cel de pe urma act.
Ultima metamorfoza
La 23 ianuarie 1959, verdictul comisiei de expertiza prezidate de ing. Sterie Anastase din Directia Tehnica a Ministerului Transporturilor a pecetluit soarta vasului: dezmembrarea! Sinonima cu trimiterea la fier vechi de la cimitirul de nave unde fusese expediata inca din 1957. Reparatiile si reprofilarea ar fi insemnat pierdere de bani si de timp. Inutila fiindca vaporul cu nume atat de glorios si istorie atat de bogata devenise cum le zic navigatorii doamnelor marii ajunse la decrepitudine, "fieroaica". Plus ca misterul si secretele intrarii in flota romana apasau greu asupra statutului sau juridic. "Din punct de vedere juridic, nava nu are o situatie clara deoarece la achizitionare (1950) nu s-au facut formele de radiere a pavilionului panamez si arborare a pavilionului roman. Din aceste motive nava nu poarta pavilion roman conform legilor internationale". Iar, Capitania Portului Constanta, la randul ei, conchidea pe acelasi ton, asupra spinoasei probleme: "Mentionam ca nava a navigat pe baza de Rol de Echipaj Provizoriu, nefiind inmatriculata la vre una din Capitaniile de Port din R.P.R." .
Asadar actele confidentiale sau chiar secrete din 1950/1951 ascundeau o realitate dura: situatia Villei Franca era cum nu se poate mai dubioasa! La timpul acela din cei noua greci mai ramasesera doi: Serafim Kotsoyanis si Coliodedes Constantinos: versiunea elena a celebrului roman al Agathei Christie…Iar la comanda navei se mai succedasera intre timp Costachescu Constantin, Filipan Alexandru, stefanescu Nicolae si Stanculescu stefan. Cat despre utilajele recuperabile din vas, proprietarul sau ultim, Intreprinderea Piscicola Jurilofca – Sectia Piscicola Port Constanta, si-a rezervat de la bun inceput o parte importanta din acestea. Altele au fost dirijate catre diverse unitati, exclusiv din Sectorul Socialist, alese pe spranceana: I.R. "Energia" Constanta, Intreprinderea Transporturi Constanta, I.E.R. Medgidia, Intreprinderea "30 Decembrie" Fetesti, Sectorul Cai Navigabile D.R.N.M., Fabrica Izolatorul Bucuresti, A.F.D.J. Sulina etc. Finalmente o mare parte dintre ele vor ajunge in dotarea fabricii constantene de conserve din peste "Marea" aflata in acerba intrecere socialista cu rivala sa de la Tulcea, fabrica "Nisetrul". Dezmembrarea a inceput efectiv la 12 decembrie 1959 si s-a incheiat la 30 iunie 1960. Ca o ironie a sortii, printre materialele recuperate la dezmembrare, aflat pe lista intre un "alternator de 40V-50KW" si "6 scaune cu picior", a fost trecut si "1 pavilion RPR". Din Octombrie Rosu n-a ramas decat amintirea, ca si din epoca marsului comunist catre fericirea planetara. si amintirile. Printre acestea se cuvine a rememora, succint, epopeea yachtului Nahlin – construit la Glasgow in 1930, oferit in dar regelui Carol al II-lea in 1937, dupa schimbarea numelui in Luceafarul, folosit insa si ca nava-scoala de Marina Regala. Rebotezat in 1948 "Libertatea" yachtul a fost folosit in 1957 la turnarea filmului "Afacerea Protar" a carui intriga convenea de minune propagandei comuniste (scenariul: Mihail Sebastian; regia – Haralambie Boros; in distributie, nume mari ale filmului romanesc: Radu Beligan, Ion Fintesteanu, Ion Lucian…). Intrucat Statul elen nu a recunoscut niciodata vanzarea Villei Franca, yachtul "Libertatea" plecat imediat dupa terminarea operatiilor de filmare, la reparatii spre portul iugoslav Rjeka (fostul Fiume), a fost arestat de autoritatile grecesti la trecerea prin canalul Corint si eliberat dupa plata unei sume de bani (necunoscuta) de catre autoritatile reperiste. O amintire interesanta ne ofera articolul Corinei Pavel: "Ultimul pescar la Marea Neagra, Dedea Romka" (Formula AS, nr. 328/14/21.09.1998), impresionanta evocare a luptei omului cu marea. Dedea Romka facuse parte din brigazile care aprovizionau cu materie prima nava–fabrica. In alt articol – "Oamenii apelor – lipovenii din 2 Mai" de Miruna Mihalcea (Jurnalul national, nr. 3738/24.08.2005), avand drept personaj pe acelasi "nea Romka", intalnim urmatorul pasaj: "Sturionii pescuiti ajungeau pe Octombrie Rosu, vas grecesc unde marinarii s-au rasculat, si-au aruncat comandantul in larg si-au fugit la rusi. Ei ni l-au dat noua, care l-am transformat in fabrica de conserve de care se ocupau 40 de femei din Delta alaturi de pescarii cu viata-mprumutata marii". Romantic – dar fals. Documentele dovedesc ca acelasi comandant, Kyriacou, care dusese Villa Franca la Odesa, o adusese la Constanta. A, nu e exclus ca grecul sa le fi propus rusilor tranzactia dar Stalin tinea sa nu-i irite – nu pe greci ci pe britanici cu care incheiase murdarul targ la care a fost sacrificata Romania (lasandu-i lui Churchill mana libera in Grecia). E o ipoteza; alta ar fi ca nu se vor fi inteles la pret…
Profesionistii navigatiei au alt fel de amintiri despre Octombrie Rosu. Astfel dl. Mihai Nicolau, marinar din tata-n fiu (tatal, Mircea Nicolau, comandant de nava, decorat cu "Crucea de Fier", clasa I si "Coroana Romaniei") precizeaza ca nici vorba nu era sa se ridice lotcile pescarilor la bord, cum scrie Petru Dumitriu; in plus, denumirea de "vas de pescuit" pentru Octombrie Rosu era improprie deoarece era nava-baza colectoare si fabrica de conserve, precursor al faimoaselor nave Polar de mai tarziu. Personajul Steaga masii era croit dupa "nea Martin", mecanic I din vechea marina comerciala. (Tot dl. Nicolau ne-a furnizat informatiile privind documentarea lui Petru Dumitriu). Date extrem de interesante am primit si de la dl. Tudor Vasilescu care, ca elev al scolii Medii de Pescuit de patru ani din Constanta-Mamaia de la Hotelul "Albatros" (fostul bloc Edilitatea in perioada interbelica), a fost mecanic practicant pe vas (1954-1955). si dl. Vasilescu stie ca master Kyriacou a incercat sa le predea nava rusilor care au declinat oferta. El il stia drept comandant pe Serfaim Cotoianis care a ramas la Constanta, cu sotia si un copil, un baiat, care invatase meseria de frizer si lucra, in 1957, la o frizerie (acum croitorie) de pe str. Cuza Voda, vizavi de cinema "6 Martie", azi patiseria "Meduza". Cumnatul lui Xenofon Kyriacou figura in rolul de echipaj provizoriu din 1955 tot mecanic sef. In anii de practica, dl. Vasilescu a observat ca aproximativ 70 de persoane din echipaj erau femei, muncitoare in fabrica; barbatii, cca 50, erau marinari, mecanici, frigotehnisti, electricieni. Se prindeau, in cantitati impresionante, morun si calcan din care se faceau conserve, iar la bord mancarea era excelenta, intre altele, "ciorba din capete de morun in castroane mari de tabla". Ce vremuri!
Nu putem incheia fara sa citam marturia capitanului de cursa lunga (CLC) Haralambie Hagiu, om care, exact ca in titlul cartii sale exceptional de interesante, si-a trait viata pe mare: "In voiaj am plecat cu comandantul Costachescu Constantin de pe Berezina, fost cpt. rangul I, fost profesor la institut. Un timp a fost comandant al navei-fabrica de peste Octombrie Rosu, care statea in rada si se aproviziona cu pestele adus de pescadoarele noastre din Marea Neagra. Octombrie Rosu era o nava greceasca care a fost deturnata de comunistii din Grecia care au venit la Constanta, la fratii lor comunisti. Nava nu mai putea iesi din Marea Neagra, ca era arestata." ("O viata pe mare", ed. Companiei Nationale Administratia Porturilor Maritime S.A. Constanta, 2007, p. 45). Asa era. Aria de navigatie era restransa la Marea Neagra. Ceva nu era in regula in tranzactia lui Kyriacou cu autoritatile romane. Sa fi vandut Xenofon ceva ce nu-i apartinea? Sa fi cumparat statul comunist de la un tovaras de idei un bun fara titlu de proprietate? Nici printre zecile de documente cercetate, nici in lucrarile consultate n-am dat de urma vreunui act "in buna regula" care sa ateste calitatea grecului de proprietar al marfii vasului. Desi poate ca actul sa mai existe undeva, oricum, deznodamantul acesta confuz si deceptionant deopotriva, se vadeste a fi inerent si propriu, lumii artificiale si arbitrare ce se faurea atunci cu mare zor, dincolo de Cortina de Fier, in creuzetul Estic al popoarelor captive.
