Periodic, tema celor două judeţe din Dobrogea de Sud revine în istoriografia românească, la fel cum unii istorici bulgari scriu că Dobrogea de Nord ar trebui să aparţină Bulgariei.
Destinul uneia dintre cele mai exotice părţi ale României Mari, Cadrilaterul sau Dobrogea de Sud, continuă, periodic, să revină în atenţia istoricilor şi a opiniei publice. La fel, mulţi istorici bulgari continuă să pretindă că Dobrogea de Nord, adică judeţele Constanţa şi Tulcea, ar aparţine, potrivit dreptului istoric, Bulgariei. Pentru concizie, în cuprinsul acestui articol, Dobrogea de Nord va fi desemnată cu termenul „Dobrogea”, iar Dobrogea de Sud cu denumirea de „Cadrilater”. Cele două entităţi au o istorie comună îndelungată, în care ele au fost mai mult timp în stăpânirea altor state decât România şi Bulgaria. Problemele legate de stăpânirea Dobrogei şi a Cadrilaterului au început în secolul XIX, după ce România şi Bulgaria şi-au dobândit independenţa faţă de Imperiul Otoman.
Numele de Cadrilater provine de la cele patru cetăţi turceşti care alcătuiau un puternic sistem defensiv în nord-estul Bulgariei de azi. Este vorba de Silistra, Ruse, Şumen şi Varna. Teritoriul a trecut prin mâinile triburilor trace şi gete, a suferit o puternică influenţă elenistică, a fost parte a Imperiului Roman, apoi a celui bizantin, a fost stăpânit de conducătorii Primului Ţarat Bulgar, apoi de cei ai Imperiului Româno-Bulgar al Asăneştilor, dar şi de voievodul Mircea cel Bătrân. O lungă perioadă de timp, Cadrilaterul, la fel ca şi Dobrogea, au făcut parte din Imperiul Otoman. În secolul XIX, Dobrogea şi Cadrilaterul erau locuite de o populaţie multietnică, ce cuprindea turci, tătari, români, bulgari, dar şi cazacii refugiaţi în anul 1775 în sudul Dunării ori chiar un mic grup etnic arab, colonizat de stăpânii otomani ai celor două provincii.
O pace cu probleme
Problema celor două teritorii a apărut la finalul Războiului de Independenţă a României, din 1877-1878. Cele două conferinţe de pace care au urmat războiului, de la San Stefano şi din Berlin, au consfinţit recunoaşterea independenţei României şi a autonomiei lărgite a Bulgariei. Problema teritoriului Dobrogei şi a Cadrilaterului a apărut în momentul în care Rusia şi-a încălcat angajamentul, asumat prin Convenţia de la Livadia, de a respecta integritatea teritorială a României. Rusia a cerut şi a obţinut reocuparea a trei judeţe din Basarabia de Sud, care reveniseră sub stăpânire românească în urma Războiului Crimeii. Oficialii ţarişti făceau din reocuparea acestui teritoriu o chestiune capitală. Totuşi, ca să pară că şi-au respectat promisiunile faţă de România, ei au oferit, în compensaţie, Dobrogea şi Cadrilaterul. După ce s-au lovit de refuzul României, Rusia a scăzut, drept represalii, nivelul compensaţiilor, aşa că, la final, România a primit doar Dobrogea, iar Bulgaria a rămas cu Cadrilaterul. În momentul semnării Tratatului de Pace de la Berlin, turco-tătarii reprezentau cel mai numeros grup etnic din Cadrilater, potrivit istoricului George Ungureanu. Imediat după semnarea Tratatului de Pace, autorităţile de la Sofia au colonizat masiv zona cu etnici bulgari. În paralel, autorităţile din Bucureşti au început să acorde un sprijin tot mai consistent românilor din Cadrilater.
Momentul rupturii
Relaţiile dintre cele două state au rămas relativ bune până în momentul declanşării războaielor balcanice. Primul război balcanic a reprezentat lupta dintre Turcia şi o coaliţie formată din Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia, care urmăreau alungarea otomanilor din Peninsula Balcanică. Victoria a aparţinut statelor creştine, însă Bulgaria şi-a manifestat pretenţii hegemonice. Bulgaria şi-a atacat foştii aliaţi, lucru care a determinat intervenţia României, în anul 1913, în cel de-al doilea război balcanic. Ca urmare a noii păci, Bulgaria pierdea o serie de teritorii, inclusiv Cadrilaterul, care revenea României. În epocă au fost multe voci care au criticat decizia autorităţilor române de a încorpora Cadrilaterul. Printre cei mai vehemenţi s-a numărat Ştefan Zeletin, care afirma că, astfel, Bulgaria se va transforma pe veci într-un adeversar al României.
Pe de altă parte, partizanii încorporării Cadrilaterului afirmau drepturile istorice date de stăpânirea acestui teritoriu de către legiunile romane şi de oastea lui Mircea cel Bătrân. Oricum, istoria a arătat că Ştefan Zeletin a avut dreptate. Bulgaria nu a putut să accepte niciodată pierderea Cadrilaterului. România a început, la rândul ei, să colonizeze Cadrilaterul, iar printre colonişti s-au numărat aromâni aduşi din Peninsula Balcanilor. În timpul primului război mondial, în anul 1916, Bulgaria, sprijinită de forţe germane şi austro-ungare, a atacat România dinspre sud. Bulgarii au câştigat o victorie importantă în bătălia de la Turtucaia, din 1916, care, practic, a adus Dobrogea sub controlul Bulgariei. România a fost nevoită să-şi întrerupă ofensiva în Transilvania, iar ceea ce a urmat a fost un şir de dezastre militare, soldat cu ocuparea Bucureştiului şi cu refugiul în Moldova, de unde România a continuat să lupte contra Puterilor Centrale. Perioada interbelică a readus Cadrilaterul sub controlul României, dar şi continuarea ostilităţii dintre România şi Bulgaria.
În Cadrilater, în acea perioadă, au existat numeroase atentate ale „comitangiilor” bulgari, care militau pentru revenirea regiunii sub controlul autorităţilor din Sofia. În schimb, autorităţile române au făcut eforturi pentru a consolida populaţia românească din regiune. Au apărut şi mize simbolice, precum castelul Reginei Maria din Balcic. Însă toate eforturile autorităţilor din Bucureşti au rămas zadarnice. În septembrie 1940, sub presiunea Germaniei şi a URSS, România a cedat Cadrilaterul Bulgariei. Însă au rămas urme adânci în mentalul colectiv. Mulţi români visează o zi în care pe castelul din Balcic al Reginei Maria va flutura din nou tricolorul românesc, iar mulţi istorici bulgari consideră că apartenenţa Dobrogei la România este o anomalie.
