Raspunsul la intrebarea din titlu nu trebuie sa neglijeze conjunctura in care Nicolae Titulescu poate fi cel mai bine inteles: realitatea politica externa (europeana) si interna (romaneasca) a anilor interbelici. Titulescu patriot sau Titulescu tradator nu sugereaza atat o opinie a posteritatii, cat mai ales a contemporanilor. Tanarul diplomat roman s-a afirmat ca patriot prin activitatea de persuadare a Marilor Puteri pentru recunoasterea unirii teritoriale si prin maniera absolut admirabila cu care a sustinut cauza Romaniei in chestiunea optantilor maghiari (ingemanare seducatoare a talentului oratoric, a culturii diplomatice si juridice fara egal).
Daca litigiul cu Ungaria in privinta Transilvaniei a fost rezolvat primind acceptarea sa ca patriot (primul portofoliu la externe, 1927 – 1928), solutia propusa in timpul celui de-al doilea ministeriat (1932 – 1936) in contenciosul cu Uniunea Sovietica privind Basarabia i-a adus reputatia infama a tradarii. Arareori este de imaginat ca perceptia publica a unei persoane poate comuta de la o extrema la alta atat de facil si intr-un timp atat de scurt. Spre deosebire insa de contemporanii a caror dificultate de a-l recepta intr-un mod just se explica fara prea mare dificultate, in exercitiul de opinie al posteritatii, perspectiva timpului si a felului in care istoria a evoluat vine ca un ajutor nepretuit. Plecand de la acest fapt asupra caruia cu greu ne putem indoi, formularea raspunsului porneste de la doua premise: imaginea lui Titulescu in contextul lui difera de cea a lui Titulescu in contextul nostru, iar continutul acestei distinctii este necesar in vederea unei receptari morale a activitatii publice desfasurate. Utilitatea unui astfel de demers rezida in faptul ca, asa cum se prezinta astazi, este foarte costisitor pentru Romania de a se "juca" cu cetatenii care s-au bucurat de cea mai larga popularitate atat in vremea lor, cat si dupa aceea.
Schimbarea de politica
Dupa 1917 si pana la declansarea urmatorului razboi, Rusia s-a aflat intr-o situatie deloc de invidiat. Pentru prima data de la sfarsitul secolului XVIII Moscova nu avea nici un cuvant de spus in noul aranjament politic. In mod reciproc, statele central si est europene pentru prima data s-au simtit eliberate de influenta ruseasca (Holban, p. 446). Rusia sovietica preocupata cu extinderea revolutiei mondiale (episodul republicii de 133 de zile a lui Bela Kun din Ungaria, revolta sovietica de la Tatar-Bunar din 1924 sunt doar doua exemple care ilustreaza acest obiectiv) si cu represiunea opozitiei militare interne, dupa moartea lui Lenin se transforma intr-o Rusie incerta in ceea ce priveste persoana care o va conduce. Lupta militara o data incheiata devine astfel lupta politica. Inceputul anilor 30 gaseste puterea sovietica consolidata prin victoria militara a Armatei Rosii asupra "Albilor" si prin victoria politica a lui Stalin asupra rivalilor la conducere. In plan extern, Rusia ramanea in continuare o putere exclusa. O umilinta mai semnificativa decat neparticiparea la negocierea tratatelor de pace de la Versailles probabil ca Rusia n-a mai cunoscut niciodata in raporturile politice cu statele europene. Daca pentru Rusia sovietica a anilor 30 obiectivul major il constituia apropierea de Europa, pentru Romania acesta era normalizarea relatiilor cu vecinii si in special cel de la est. In mod oficial, negocierile pentru semnarea unui tratat bilateral se considerasera incheiate prin esecul de la Viena, din 1924 cand partea romana a respins cu fermitate ideea organizarii unui plebisicit in Basarabia (inutil de mentionat, nicio discutie prealabila semnarii tratatului nu putea trece peste chestiunea basarabeana). Ministrii celor doua politici au fost Maxim Litvinov si, respectiv, Nicolae Titulescu. Intr-un anume sens, acestia s-au asemanat nu doar pentru ca agendele lor s-au interesectat inevitabil, ci si pentru ca amandoi aveau in comun o optiune europeana si o tinuta intelectuala deosebita. Atat Litvinov cat si Titulescu servisera ca ambasadori in Marea Britanie (Litvinov a reusit ridicarea blocadei economice impusa Rusiei de catre Regat si a semnat o serie de contracte economice cu marile puteri economice, lucru vital in redresarea postbelica a tarii sale; intr-un cuvant, a reusit scoaterea din izolare a URSS) si impreuna sustineau conceptul "securitatii colective". Pentru Moscova, securitatea colectiva se traducea in ameliorarea relatiilor cu Franta si Marea Britanie, recunoasterea de catre Statele Unite a noii puteri sovietice (lucru intamplat in 1933) si, finalmente, acceptarea Uniunii Sovietice in Liga Natiunilor (1934). Altfel spus, daca puterea bolsevica platise un pret foarte ridicat pentru inlaturarea pericolului intern (in materie umana si materiala), nu mai putea face acelasi lucru in plan extern. Politicile externe ale celor doi chiar daca diferite in ce priveste motivatia si sinceritatea abordarii (Litvinov cu toata simpatia si cordialitatea exprimata fata de omologul sau a fost constient ca tara sa nu pote renunta la gandul ca nu are Basarabia), erau unite de un interes comun anti-fascist. Litvinov se numara printre foarte putinii lideri politici de anvergura care citisera Mein Kampf si avertizasera asupra pericolului german.
Romania, lider regional
In ceea ce priveste Romania, prezervarea sistemului de la Versailles era scopul unic al politicii externe. In vederea realizarii acestui lucru, Bucurestiul a privit catre Paris ca principal garant al configuratiei postbelice, s-a angajat intr-un efort de sustinere a conceputului de securitate colectiva prin intermediul Ligii Natiunilor cu scopul de a asigura pacea si stabilitatea si in semnarea unor aliante cu vecinii (asa numita securitate regionala) pentru inlaturarea pericolelor revizionismului (Hitchins, p. 426). Aproape numai datorita lui Nicolae Titulescu (succesorul cel mai bun al mostenirii diplomatice a lui Take Ionescu) Romania a cunoscut cea mai intensa activitate diplomatica din intreaga sa istorie (desigur, nu trebuie uitate nici eforturile Reginei Maria si ale lui Ionel Bratianu pentru recunoasterea la Versailles a unirii provinciilor in conditiile in care Romania, desi mare din punct de vedere teritorial, era privita ca stat cu interese limitate, nu a fost acceptata la discutii si, mai mult, a trebuit sa plateasca asa numita "cota de eliberare").
In ceea ce priveste Liga Natiuilor, Titulescu i-a fost un ferm sustinator. A servit ca reprezentant Romaniei din 1922 pana in 1937 si singurul presedinte al Adunarii Generale caruia statele membre i-au incredintat doua mandate succesive. In primul mandat ca ministru de externe (1927 – 1928) a semnat in numele Romaniei pactul Briand-Kellogg (1928) care scotea in afara legii razboiul ca mijloc de reglementare a disputelor, a fost principalul autor al definitiei agresorului si a teritoriului la care a consimtit inclusiv Rusia in 1933 la Londra si a fost o voce activa in conferintele dezarmarii de la Geneva (1932 – 1934) care prevedeau ca reducerea armamentului sa se faca in mod egal de catre toate statele.
Titulescu a fost dus de nas de siretenia lui Litvinov
Romania de fiecare data s-a situat de partea anglo-franceza, inclusiv in momentul critic in care Germania a denuntat clauzele sistemului de la Versailles (1935) si tratatul de la Locarno (1936) potrivit caruia Marea Britanie era garantul sistemului Versailles in vest, iar Franta in est.
In raport cu realizarea conceputui de securitate regionala, Romania a fost de facto liderul Europei de Est prin convingerea cu care s-a angajat in semnarea tratatelor si a formularii aliantelor regionale impotriva revizionismului. Pentru a-si apara intersele impotriva revizionismului ungar si a oricarei initiative de revizuire (fie sub numele de Mittleuropa, Anschluss sau Federatia Dunareana la propunerea Frantei), Romania a militat pentru semnarea unor tratate de alianta cu Iugoslavia si Cehoslovacia fapt care a dus la formarea Micii Antante (proiect inceput de Take Ionescu si incheiat de catre Nicolae Titulescu). Initial, s-a dorit cooptarea si a Poloniei, insa diferendul pe care acest stat l-a avut cu Cehoslovacia in privinta tinutului de granita Teschen a facut cu neputinta implinirea acestui obiectiv, in ciuda insistentelor lui Titulescu si a relatiilor personale extrem de cordiale cu sefii celor doua state. Acest lucru a condus la semnarea in 1921 a unui tratat bilateral (reinnoit in 1926 si 1931) indreptat impotriva revizionismului Uniunii Sovietice. Desi coeziunea interna a Micii Antante a fost intarita prin semnarea in 1933 a tratatului Iugoslavo-cehoslovac (tratat care adauga ultima linie in triunghiul Romania – Cehoslovacia – Iugoslavia), o serie de factori au subminat eficienta aliantei. In primul rand, Cehoslovacia pastra relatii apropiate cu Uniunea Sovietica si nu avea nici un interes sa procedeze altfel. In al doilea rand, nu a fost posibila o coordonare economica pentru ca Cehoslovacia era o putere industriala, iar Romania si Iugoslavia, cele doua puteri rurale aveau economii similare si chiar concurau pentru piete de desfacere. In plus, interesele in regiune (pentru inceput economice) ale Germaniei aruncau in plan secund orice initiativa regionala (Hitchins, pp. 432 – 433).
Impotriva revizionismului bulgar, Titulescu a gandit "Intelegerea balcanica", alianta perfectata in 1934 cuprinzand Romania, Iugoslavia, Grecia si Turcia.
In buna masura, determinarea cu care Titulescu a plasat Romania intr-o armatura de tratate regionale se explica prin temerile (dovedite a fi justificate) pe care acesta le-a avut referitor la ascensiunea lui Hitler (inca din 1933 – 34 avertiza asupra pericolului german) si a formarii in 1934 de catre Austria, Italia, Ungaria si Germania a unei replici la Intelegerea Balcanica, o alianta a statelor revizioniste.
Prietenia cu Rusia. Cat de profunda?
Spre deosebire de relatiile cu Ungaria si Bulgaria, cele cu Rusia in timpul ministeriatului lui Titulescu nu au avut doar un caracter defensiv (sa nu uitam, ideea defensiva, a masurilor antirevizioniste apartine in special lui Take Ionescu, in vreme ce Titulescu a fost adeptul inclusiv al normalizarii), ci si pro-activ, de apropiere. Aici as zice ca se afla sursa contestarii si, in cele din urma, a inlaturarii neasteptate din conducerea externelor. Intrebarea la care s-a raspuns diferit de catre actorii politici (rege, partide de dreapta, stanga si Titulescu) a fost "Cat de mult ar trebui sa ne apropiem de Rusia?".
La aceasta intrebare, Titulescu a conceput un raspuns in trei secvente, consimtite in mod variabil de catre clasa politica romaneasca. In primul rand, potrivit sefului diplomatiei romane Uniunea Sovietica trebuia inclusa in sistemul de securitate colectiva al Ligii Natiunilor. Litvinov desigur a avut motive sa cultive prietenia cu Titulescu de vreme ce influenta acestuia si relatiile amiabile in care se afla cu liderii politici ai marilor puteri constituiau un ajutor nepretuit pentru obiectivul politicii externe a Sovietelor. In al doilea rand, a fost vorba de incheierea unui pact de neagresiune la Londra foarte bine primit de politicienii romani si care insemna recunoasterea tacita a Basarabiei prin acceptarea definitiei teritoriului propusa de Titulescu. In al treilea rand, Titulescu a insistat si pentru semnarea si ratificarea unui pact de asistenta mutuala potrivit caruia ajutorul reciproc sa se faca in cadrul Ligii Natiunilor si impotriva oricarui agresor. Acest din urma raspuns a atras nemultumirea unei parti a clasei politice si care in buna masura a favorizat debarcarea sa. Cum a ajuns insa Titulescu la concluzia acestei necesitati? Pe de o parte, viziunea lui Titulescu despre relatia cu URSS era aceea fie de ostilitate, fie de amicitie. Aparent, o a treia cale nu putea fi imaginata. Pe de alta parte, a incercat aplicarea principiului "prietenii prietenilor nostri, sunt prietenii nostri". Dupa ce a incurajat Parisul sa semneze un tratat cu Moscova (Romania avea deja semnat un tratat cu Franta in 1926 si reinnoit zece ani mai tarziu), a urmat Cehoslovacia. Insasi Benes a insistat ca Romania sa faca pasi catre relatia normala cu Uniunea Sovietica. Oficial motivul invocat era acela ca stabilitatea in est nu putea fi asigurata fara o relatie amicala romano-sovietica, insa neoficial Romania dobandise o importanta strategica. In conditiile in care drumul URSS catre vest se oprea la Polonia (inainte deci de a incepe), Romania era singurul stat care construia o punte intre URSS si Cehoslovacia si, de aici, Franta. Altfel spus, pactele de asistenta mutuala pe care URSS le semnase deja cu Franta si Cehoslovacia in 1935 nu aveau nicio relevanta fara ca si Romania sa faca parte (Hitchins, p. 435). Intr-un memoriu pe care Titulescu l-a trimis regelui Carol al II-lea la inceputul lui 1940, diplomatul argumenteaza necesitatea pactului din ratiuni geopolitice: daca apropierea ruso-germana se va face fara noi, aceasta va fi impotriva noastra. Ca atare, "apropierea ruso-germana trebuie sa ne gaseasca ca aliati ai URSS" (Titu-lescu, p. 42). Fara indoiala ca Titulescu a exprimat putere vizionara vorbind in 1936 despre lucruri care se vor intampla trei ani mai tarziu.
La 21 iulie 1936, la Montreux, intalnirea privata Litvinov – Titulescu s-a incheiat cu redactarea textului pactului de asistenta mutuala care urma sa fie semnat in septembrie. La 29 august, pe nepusa masa, Titulescu este inlaturat. Atat Litvinov, cat si Stalin au interpretat gestul in maniera specifica: schimbarea unui ministru inseamna schimbarea cursului unei politici, chiar daca Titulescu personal si succesorul sau, Victor Antonescu, au dat de inteles ca obiectivele vor ramane neschimbate (de ramas, intr-adevar, au ramas neschimbate, insa metodele au diferit). In aceasta perioada, Titulescu ajunsese indezirabil atat intern (fortele de dreapta, animozitatea regelui pentru ca popularitatea lui Titulescu era mai mare, lucru inacceptabil in conditiile in care acesta isi pregatea propriul cult politic si nu de putine ori facuse impresia ca el este singurul autor al politicii externe), cat si extern. Era criticat de Polonia pentru ca se apropiase prea mult de Rusia, de Italia pentru ca se pronuntase impotriva interventiei in Etiopia.
Titulescu ambivalent
Paradoxul lui Titulescu sta in caracterul simultan cu care, pe de o parte, a fost omul timpului sau, iar pe de alta, s-a nascut prea devreme. A fost omul timpului sau pentru ca a inteles cel mai bine nevoile politicii externe a Romaniei din perioada interbelica. S-a nascut prea devreme pentru ca multe din conceptele pe care si-a construit discursul politicii externe abia in zilele noastre incep sa fie luate in seama si, prin urmare, incorporate in logica institionala. Care erau deci necesitatile stringente ale politicii externe romanesti? Asa cum a fost spus, in primul rand pastrarea arhitecturii politice a sistemului Versailles. Pentru realizarea acestui lucru relatiile de bunavecinatate dobandeau o importanta deosebita in masura in care, conform viziunii titulesciene, de la interesele nationale la cele universale (de pastrare a pacii si securitatii) nu se ajunge altfel decat trecand aliantele regionale. Or, vecinii Romaniei erau totodata si cei care periclitau in cea mai mare masura starea de fapt. Ideea semnarii unui pact de asistenta mutuala cu Uniunea Sovietica a servit drept unul din capetele de acuzare cata vreme clasa politica si regele au raspuns diferit la intrebarea obsedanta a deceniului: cat de mult trebuie sa ne apropiem de Rusia. Acest lucru merita detaliat. Pe de o parte, pasiunea pentru Franta a lui Titulescu, absolvent "magna cum laudae" al Sorbonei nu poate fi contestata. Chiar el spunea "Eu consider prietenia franco-rusa ca o axioma: consecinta sa inevitabila este prietenia ruso-romana". Cecitatea diplomatiei franceze o completa pe cea britanica in ceea ce priveste garantarea pacii post-Versaillles. Nici una din ele nu a avut un interes real in implicarea in zona. Pe de alta parte, Titulescu la fel ca majoritatea contemporanilor sai nu avea cum sa aiba o idee clara formata despre natura intrinseca a totalitarismului sovietic. Singurele critici ale regimului stalinist erau cele trotskiste, iar daca se iau in considerare reactiile intelectualilor (Romain Rolland, Henri Barbusse, aceiasi care denuntasera demersurile armatei romane in episodul Tatar-Bunar) la publicarea "Spovedaniei unui invins" de Panait Istrati si "Intoarcerii din URSS" a lui André Gide ne dam seama cam care era starea de spirit fata de URSS. Cat timp Titulescu a conceput structura relatiilor romano-sovietice George Orwell, Hannah Arendt, Milovan Djilas, Zbigniew Brzezinski sau Leszek Kolakowski nu publicasera inca operele dedicate studiului totalitarismului. Mai mult, cauzele interne au blocat intr-o mare masura capabilitatile puterii sovietice care, asa cum stim, se vor face simtite abia dupa 1942 – 1943. Din punct de vedere intelectual, Titulescu ilustreaza deplin ceea ce astazi teoria relatiilor internationale numeste curentul idealist in logica caruia autorii pun accent pe respectul tratatelor (conceptia dreptului international ca mijloc de protectie al statelor mici impotriva intereselor statelor mari inlocuind dreptul fortei cu cel al dreptului), egalitatea statelor si "spiritualizarea frontierelor" prin cooperarea economica si circulatia de bunuri spirituale precum cultura, valorile comune (o idee centrala in discursul titulescian). Neintelegand natura totalitarismului (este axiomatic faptul ca totalitarismul nu presupune doar ideologia, ci si acumularea de fapte) cel mai posibil nu a inteles nici ca Litvinov era ceea ce istoricii numesc "un comisar al contradictiei": intr-un fel justifica necesitatea apartenentei URSS la Liga Natiunilor in fata cetatenilor sovietici si intr-alt fel in discutiile cu sefii statelor europene (Dunn, p. 222). Versat deci in discursul dublu, Litvinov l-a lasat pe Titulescu sa inteleaga ca va recunoaste de jure Basarabia ca parte a Romaniei (cu toate ca tratatele si pactele internationale recunoscusera de facto acest lucru) pentru a-l folosi in scoaterea Rusiei din izolarea dramatica in care se afla. Plecand de la conceptia sa ca Romania este egala cu, sa zicem, Marea Britanie, Titulescu s-a comportat uitand ca desi mare ca teritoriu (avea aproximativ acceasi suprafata cu cea a Italiei), Romania era mica ca importanta. Convingerea sa in forta dreptului international l-a facut sa uite ca Marea Britanie si Franta erau inca puteri coloniale, iar politica acestora era dictata in primul rand de interese economice si politice (abia rezultatele razboiului din Indochina vor precipita decolonizarea aniilor 50 – 60, vor domoli discursul "arogant" al marilor puteri si vor permite, in mod automat, construirea proiectului european). Dar tocmai idealismul de atunci al lui Titulescu il face sa fie astazi actual si citit ca si cum gandirea lui nu ar avea 70 de ani vechime. Cateva lectii se cer desprinse. In primul rand, succesul politicii externe depinde de unitatea politica interna. Aversiunea fata de Rusia a clasei politice de atunci si aversiunea personala a lui Carol al II-lea fata de Titulescu au fost indeajuns pentru a face din discursul titulescian o simpla retorica pe care toti (cu atat mai mult versatul Litvinov) o simteau. In al doilea rand, relatiile romano-ruse nu pot fi construite decat plecand de la baze pragmatice. Invocarea argumentului istoric intr-un raport asimetric de putere aduce Romania in dezavantaj.
Bibliografie
1. Dunn, David – "Maksim Litvinov: Commissar of Contradiction" in Journal of Contemporary History, vol. 23, no. 2, Boshevism and the Socialist Left (Apr., 1988), pp. 221 – 243.
2.Hitchins, Keith – "Rumania: 1866 – 1947", Clarendon Press, Oxford, 1994.
3. Titulescu, Nicolae – "Documente confidentiale" (ed. ingrijita de Ion Grecescu), Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1992.
