Fostul deţinut politic Octav Bjoza a trecut prin momente de umilinţă de neimaginat în timpul anilor petrecuţi în celebrele lagăre ale morţii din perioada comunistă. Foamea, bătăile zilnice şi munca silnică erau elemente permanente din viaţa în temniţele comuniste din România. În ciuda iadului în care a trăit timp de patru ani, Bjoza spune că nu ar schimba nimic din trecutul său, pentru că suferinţa la care a fost supus era un preţ pe care îl plătea pentru ţara sa.
„Acea perioadă a fost o mare şcoală, dar preţul a fost şi mai mare. Nu aveam nici măcar condiţiile minime de igienă sau medicale, doar foame, foame, şi bătăi. Aveam 76 de kilograme înainte să fiu arestat şi ajunsesem la 50 de kilograme după temniţă. În fişa noastră nu era voie să se scrie greutatea reală, întotdeauna se treceau cu 10 kilograme în plus la fiecare „, povesteşte Octav Bjoza.
Meniul zilei- zeamă chioară de varză şi înmormântări
Meniul zilnic din lagărele comuniste era compus din „zeamă chioară de varză” care era făcută din „murăturile putrezite prin butoaie” fierte şi apoi servite deţinuţilor. Bjoza povesteşte că uneori primeau şi carne, dar găseau „urechi de vită cu părul pe ele, maţe şi materii fecale„. Singurul moment de sărbătoare de la masă în care deţinuţii erau fericiţi era atunci când primeau una dintre rarele delicatese: grâu fiert. Deţinuţii nu beneficiau nici de măsurile minime de igienă, iar o simplă baie devenea un lux.
„S-a întâmplat când trei luni nu am făcut o baie, şi culmea dormeam pe malul Dunării. După trei luni ne-au lăsat să intrăm până la genunchi în apă să ne spălăm, dar am ajuns să regretăm toţi pentru că acolo este o adevărată salbă de lagăre ale morţii. Şi pe stânga şi pe dreapta canalului Dunăre- Marea Neagră, pe unde se duc tinerii la mare sunt sute poate chiar mii de morţi azvârliţi mişeleşte în gropi comune, în pielea goală în miez de noapte pentru că aşa se făceau înmormântările noastre „, povesteşte Bjoza.
În temniţă, alături de prieteni în putrefacţie
Octav Bjoza spune că documentele întocmite de comunişti despre deţinuţii politici erau „grosolan falsificate” şi potrivit lor, nimeni nu murea din cauza foametei sau a bătăilor, ci datorită unor probleme de sănătate. „Moarte naturală, probleme de inimă, comoţie celebrală, nimeni nu scria mort de foame, ucis în bătăi sau răpus de tuberculoza care secera printre noi. Doi din trei deţinuţi politici erau bolnavi de tuberculoză, eu sunt unul din singurii care au scăpat, zic eu fără nimic”.
În lagărele comuniste nu existau medicamentele necesare pentru tratamentele tuturor persoanelor şi cei 1500 de deţinuţi care erau la Periprava erau îngrijiţi de un singur medic „securist ” care îi vizita o dată pe săptămână. Nimic nu se putea făce fără semnătura lui, nici măcar înmormântarea unui deţinut care murea imediat după vizita săptămânală. ” Dacă aveai ghinionul să mori imediat după ce pleca medicul nu puteai să îl îngropi fără semnătura lui şi se întâmpla să stai o săptămână în plină vară cu cadavrul. Unde să îl ţii că nu aveai frigider, aşa că îl trăgeam într-un şopron”, povesteşte Bjoza.
Unul dintre prietenii lui, un băiat de 18-19 ani din Sibiu a avut parte de acest sfârşit tragic. El a fost băgat la izolare după Ajunul Crăciunului, într-o cameră care nu avea geam spre exterior, doar gratii. S-a îmbolnăvit de tuberculoză datorită frigului din celulă şi a murit. „Prietenul meu a fost băgat la izolare la închisoarea din Codlea şi a murit după plecarea medicului securist. L-am tras într-un şopron, am închis uşa şi când a venit medicul să îl vadă şi ne-a cerut să deschidem uşa a fost groaznic.”
Imaginea cadavrului în putrefacţie a prietenului său avea să îi rămână întipărită în minte pentru mulţi ani. „Şobolanii îi mâncaseră ochii, avea orbitele goale, nările, buzele şi lobul urechii, un spectacol grotesc. Iată ce au făcut din noi tovarăşii”, îşi aduce aminte Bjoza.
La limita dintre viaţă şi moarte
Deţinuţii politici au fost de multe ori la un pas de moarte în timpul perioadelor petrecute în lagăre. Unii dintre ei nu au reuşit să supravieţuiască, dar alţii au învăţat să suporte toate chinurile gândindu-se la Dumnezeu sau la persoanele dragi care îi aşteptau să se întoarcă acasă.
„Mai duceam o roabă şi simţeam că la următoarea o să mă prăbuşesc şi mor. Atunci gândurile mele zburau ori la Dumnezeu, ori spre prietena mea de acasă şi pe loc prindeam puteri nebănuite. Gândurile către cei dragi de acasă îţi dădeau putere, dar erau şi unii care nu puteau. Unii credeau că nu o să îşi mai vadă copiii, soţia şi atunci noi trebuia să ne transpunem într-o viaţă virtuală, undeva dincolo de ziduri şi de sârma ghimpată”, afirmă fostul deţinut.
Pentru a reuşi să depăşească durerile provocate de bătăi, frig şi nopţile petrecute în lanţurile din carceră, Octav Bjoza a învăţat de la colegii săi să îşi controleze corpul, dar şi mintea pentru a nu mai simţi nimic. „Colegii mei mai vârstnici din temniţă au reuşit să facă din mine o maşinărie, m-au învăţat cum să îmi controlez totul: pulsul, tensiunea. Prin această credinţă incredibilă, de neimaginat că eu sunt sănătos am reuşit să supravieţuiesc. Spuneam de zeci, de sute de ori că eu sunt un învingător, că pe mine nu mă doare, nu mi-e foame, nu mi-e frică. Şi aşa a fost, nu mai simţeam durerea. Imediat după ce am fost eliberat am fost să îmi scot o măsea pe viu şi nu am avut nevoie de nici o injecţie. Dar după 4-5 ani, pentru că nu am exersat, am constatat că intrasem în rândul oamenilor normali”, povesteşte el.
Unul dintre cele mai dificile momente din anii de detenţie a lui Bjoza a fost atunci când a primit o bătaie la tălpi cu ciocanul de la colonelul Istrate de la Gherla. După 25 de lovituri, Bjoza reuşise să se abţină să îşi arate durerea, lucru care l-a întărâtat pe locotenent care „i-a mai tras o porţie” pentru că „banditul nu zbiară”. După acest episod, Bjoza nu a mai putut să meargă în picioare timp de o lună.
Bătăile erau aplicate în fiecare seară în lagărele de muncă prin care a trecut fostul deţinut politic. Cei tineri erau bătuţi pentru că îşi ofereau norma de muncă bolnavilor şi bătrânilor care nu puteau să lucreze. Totuşi , pentru un deţinut bătaia era un lucru care îl făcea să se simtă mai puternic. ” Culmea, pare un paradox, dar era o treabă care parcă ne înălţa, cu cât eram mai mult bătuţi ne simţeam mai puternici, mai mândri de noi. Ne simţeam oarecum anormali să te bată cineva şi tu să fi mândru de tine”, spune Octav Bjoza.
Însă unele dintre cele mai crunte bătăi erau primite la Jilava de la plutonierul Iamandi care era celebru printre deţinuţi pentru cruzimea şi execuţiile cu sânge rece pe care le aplica. „La Jilava era un ţigan plutonier comandant, Iamandi care nu mai avea răbdarea să vină un pluton de execuţie şi dacă ştia că eşti condamnat la moarte te ducea spre Valea Piersicilor şi pe potecă te împuşca. Apoi apuca cadavrul de ceafă cu un cârlig şi îl târâia într-o magazie. După ce îi executa chema procurorul şi medicul legist care constatau decesul şi conform obiceiului, ofiţerul care îi însoţea trebuia să mai tragă un glonţ care se numea lovitura de graţie. Trecea pe lângă fiecare executat şi le trăgea câte un glonţ în cap de la mică distanţă”, spune Bjoza.
Unicul semn al dragostei
A fi deţinut politic în România însemna ruperea totală de exterior, ei nu aveau voie să comunice cu familiile lor care nu ştiau dacă mai sunt în viaţă sau nu. Pachetele sau corespondenţa erau considerate nişte privilegii, iar Octav Bjoza a primit un singur pachet în timpul detenţiei sale, un drept cedat pe ascuns de unul dintre prietenii lui. Astfel, în primăvara anului 1962, Bjoza primea pentru prima dată un pachet de 5 kilograme de la părinţii săi în care erau alimente, îmbrăcăminte şi medicamente.
Octav Bjoza spune că acest moment a fost unul dintre cele mai emoţionante episoade pe care le-a trăit în aceea perioadă pentru că în pachet era şi un săpun marca Carmen– un semn că prietena lui care purta acest nume încă îl mai aştepta.
Fostul deţinut politic spune cu regret că în lagărele comuniste din România au rămas „tinereţea, sănătatea, libertatea şi lacrimile lui”, dar a reuşit să îi ierte pe toţi cei care l-au torturat pentru că asta a fost educaţia pe care a primit-o în temniţă. „Nu am mai plâns de pe 1 septembrie 1961. Mi-a murit între timp tata, mama, unicul copil şi n-am vărsat o lacrimă”, spune Bjoza.
Octav Bjoza a fost eliberat în 1962, dar coşmarul său nu a încetat o dată cu ieşirea din închisoare. Persecuţia regimului a continuat până în ’89, potrivit fostului deţinut care şi-a pierdut chiar şi unicul său fiu din cauza comuniştilor.
Vezi în articolul de mâine cum luptau tinerii pentru eliberarea României şi de ce a fost închis Octav Bjoza
